Vântul şi ghiocelul

    Iarna este pe sfârşite. Ochiuri de zăpadă se zăresc ici-colo peste pământul negru şi umed. De undeva, dintr-un colţ al grădinii, un ghiocel, cu pălăriuţa de argint, încearcă să-şi înalţe capul către răzleţele raze de soare. Neastâmpărul micuţei flori, atrage atenţia vântului năvalnic de primăvară, care-l întreabă curios:

- Hei, dar  de ce nu stai ascuns acolo, în zăpadă, micuţule?

- Bună ziua, vântule! Păi… vreau să dau mâna cu viaţa, vreau să vestesc lumii că în următoarele zile primăvara îşi va arunca mantia peste zare. Eu sunt mesagerul ei şi trebuie să mă lupt cu frigul acesta, care mi-a cam ciufulit petalele.

- Păi, observ că şi frunzele ţi le-a cam îndoit un pic, răspunse, pe un ton ironic, vântul.

- Ehe! Nu mă plâng, eu anunţ vremuri fericite. Prin sosirea mea aduc pe cer raze din ce în ce mai puternice şi, astfel, bucuria va pluti pe întreg cuprinsul.

- Eşti foarte încrezător, ghiocelule! De mine nu te temi? Tu ştii că eu te pot culca la pământ cu o singură suflare?

- Aşa este, vântule! Dar, eu ştiu că şi tu-ţi doreşti venirea primăverii ca să te transformi într-o briză uşoară şi să mângâi pământul.

- Într-adevăr! Chiar şi eu am obosit după aceste luni de iarnă geroasă să mai suflu cu putere.

- Vezi tu, vântule! Noi avem ceva în comun. Vrem să aducem în jur bucuria şi surâsul ca să-i facem pe oameni fericiţi şi să trezim natura la viaţă.

- Aşa este! Lucrurile bune cer din partea noastră dăruire şi implicare ( uneori şi sacrificii). Discutând cu tine mi-am reamintit, gingaşă floare! Tu înfrunţi cu încrâncenare frigul, iar eu promit că te voi mângâia şi-ţi voi fi alături ca să nu te simţi singur şi să-ţi împlineşti rostul.

- Îţi mulţumesc, prietene drag!

  Şi astfel, din acea zi, vântul şi ghiocelul au devenit prieteni. Ei au înţeles că prietenia este o floare rară şi că, atunci când ne sprijinim unul pe celălalt, avem mai mulţi sorţi de izbândă.