Există cumva şi un moment
mai puţin plăcut din acest punct
de vedere?
Prefer
să ţin închis cufăraşul amintirilor neplăcute din acest segment al vieţii mele
şi voi continua cu alte clipe plăcute din activitatea mea literară!
Aş aminti de momentul când am câştigat
premiul revistei Convorbiri Literare
din 1974.
Am
înfiinţat şi condus şase ani Cenaclul de
Literatură Mihail Sadoveanu din Paşcani, editând cinci titluri de revistă,
ultimul număr pe 30 aprile 1976. Fiind transferat în interes de serviciu la
Brăila, după o lună, sâmbătă 29 mai, am înfiinţat la Clubul Progresul Cenaclul de literatură şi umor cu acesta
realizând numeroase concursuri naţionale de epigramă şi literatură. Premianţi:
Nicolae Petrescu, Ionescu Quintus, Costel Bunoaică etc. Cenaclul acesta a fost
intitulat Danubiu de către
academicianul Mocioiu, directorul Muzeului Brăila. Pentru divertisment am avut
pe renumitul instrumentist Gheorghe Afloarei.
Am fost singurul poet din oraşul Brăila care a apărut la TVR în
emisiunea Simonei Coroamă şi Sorin Grigorescu. După trei zile de căutări, organele de cultură au susţinut că nu
sunt în localitate. Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu Sorin Grigorescu,
căruia i-am comunicat că eu nu scriu poezie patriotardă. Lucru care i-a plăcut
enorm, mai ales
după ce m-a şi auzit recitind câteva poezii şi ulterior m-a felicitat.Cum aţi descrie paşii succesului pentru un scriitor? Vine
acesta doar din talent sau este nevoie
şi de efort susţinut?
Depinde
de scriitor! Există un proverb: Obraznicul
mănâncă praznicul.
Dacă
persoana respectivă nu prea are treabă cu morala sau credinţa, atunci ne putem
aştepta la orice. Avem destule exemple în istorie (Nero), dar şi în jurul
nostru.
Am
editat publicaţia Cenaclul literar Uzina
noastră, cenaclul fiind al IMMR-Paşcani, dar trecând la Casa de Cultură, am obţinut aprobare
pentru patru foi volante, după care am editat revista Anii de ucenicie a Cenaclului Mihail
Sadoveanu, apoi Revista Ritmuri
şi Zenith. După 1989, am editat
Revista Reflexe în oraşul Brăila.
Talentul
şi numai talentul ar trebui să certifice valoarea unei opere literare şi
meritele unui scriitor.
Cenaclul
Danubiu, pe care l-am înfiinţat şi
condus până în 1990, a organizat şi finalizat mai multe concursuri pe ţară de
epigramă, poezie şi proză. Printre membri au fost scriitorii: Stuica Găgeanu, Viorel
Munteanu, Marin Cioranu, Ene Veron, Petre Stroe şi subsemnatul, Vasile Mandric.
De multe ori, în viaţă, avem nevoie de modele. Există un
scriitor a cărui operă v-a inspirat? Sau, poate, v-a marcat?
Da, mai
mulţi scriitori, Publius Ovidius Nasos... Nu ştiu, de ce nu-l revendicăm noi?
Roma l-a alungat pe nedrept şi n-a mai avut nevoie de el, dar noi avem. Când
vom face un festival să-i cinstim memoria şi să recunoaştem că este străbunul
nostru?
M-au inspirat: Panait Istrati, George Coşbuc, Eminescu, Vasile Alecsandri, Mark Twain, Francesco Petrarca, Dante
Alighieri ori Maxim Gorki,
Miguel de Cervantes, Rabindranath Tagore, Jorge Luis Borges, William
Shekespeare, apoi Jules Vernes,Victor Hugo, Honore de Balzac etc.Orice om al
literelor are nevoie în munca sa de o inspiraţie specială. Care a fost muza dumneavoastră? Care au fost temele
ce v-au fascinat şi pe care le-aţi abordat în scrierile dumneavoastră?
Am
avut mai multe muze. Cea mai importantă a fost Dragostea, care ocupă aproape jumătate din ce am scris. Apoi Singurătatea. Această muză cam toată viaţa
mi-a stat în preajmă. Dar a mai fost şi Muzica,
care stătea totdeauna între Wagner şi singurătate. De multe ori, când muzele-mi
erau plecate, îl rugam pe Edvard Grieg să mă lase să-i ascult cântecul lui,
Solveig’s, de care eram îndrăgostit, iar Mozart îmi ştergea lacrimile cu vreo sonată. Datorită faptului că mi-am
pierdut prima dragoste, mi s-a permanentizat, cred, tristeţea care m-a bântuit
toată viaţa cum a vrut ea. De aceea m-am
interiorizat, punându-mi carapace peste carapace, dar sufletul meu era ca un
vulcan în erupţie. Am fost şi sunt un nefericit, iar lucrul acesta n-aş vrea să
molipsească pe nimeni!
Cine sau ce vă ajută atunci când scrieţi? De unde vă
culegeţi nectarul cuvintelor? Ce anume vă umple de energie?
Scrii
numai atunci când vrei să fugi de o realitate perversă şi nu poţi scăpa de ea.
Scrii când ai o bucurie ori o satisfacţie imensă. Scrii când te ia viitura
necazurilor şi nu ai nicio scăpare sau mai ales când iubeşti fără speranţă.
Scrii pentru iubirea de mamă, de neam, de patrie şi de Dumnezeu, dacă eşti
credincios scrii....
Nectarul
cuvintelor se culege din lecturile cărţilor frumoase citite cu zeci şi zeci de
ani în urmă, din cărţi de istorie, filozofie, critică şi presa literară.
Mă
întrebaţi ce anume mă umple cu energie? Timpul! Nu mai am Timp! Timpul fuge de
mine şi eu mă ţin cât mai pot de el!
Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, atributele
principale ale unei cărţi valoroase?
Cartea
este valoroasă numai pentru acel ce se foloseşte de ea. Cartea tehnică este necesară pentru procesul de învăţământ, în protecţia tuturor
bunurilor, în sănătate, agricultură, informaţii, muzică, matematică etc. Cartea
beletristică satisface setea de frumos, cultură şi cunoaştere. Cu ajutorul ei
ne înţelegem trecutul, prezentul şi căutăm să ghicim viitorul prin literatura
stiinţifico-fantastică. Cartea este un vast univers care înnobilează fiinţa
umană. Cartea ne face să acceptăm trecutul aşa cum a fost, căci nu-l mai putem
schimba. Să ne modelăm prezentul după nevoi dacă suntem în stare şi să aşteptăm
viitorul, oricare ar fi el, hărăzit de soartă!
Dacă aţi deţine o baghetă magică, care ar fi primul lucru
pe care l-aţi schimba astăzi pe scena scriitorilor contemporani? Sau, poate,
l-aţi adăuga?
Aş
înfiinţa un fel de bresle literare în oraşele mari. Iar editurile să hotărască
singure cui va publica opera, deoarece pe piaţa literară este prea multă
maculatură, scriitorul să-şi vândă opera editorului, iar în locul Uniunii
Scriitorilor să se formeze un sindicat care va reprezenta pe fiecare membru
scriitor etc.
Ce proiecte aveţi acum pe masa de scris? Ce proiecte v-au rămas,
poate, nefinalizate ? Mă refer la cele din domeniul literar.
De
curând am scos de sub tipar două cărţi: Simfonia
albastră şi Sonete Crepusculare,
iar în anul 2020, am terminat altă carte de sonete. Sper să găsesc bani pentru
editare.
Ne puteţi descrie cum arată o zi din viaţa scriitorului
Vasile Mandric? Câte ore petreceţi la masa de scris? Este scriitorul Vasile
Mandric un om împăcat cu sine mereu?
Niciodată
nu am fost împăcat cu mine! Necazurile s-au ţinut gârlă, dar eu am dat vina pe
zodie şi timp, fiindcă acesta se acumulează în organism ca o formă de energie,
făcându-mă, în profunzime, cu tendinţă spre introspecţie şi visare.
Scriam,
în special dimineaţa cât mai devreme, orele 04-07, dar acum mai fac pauză
câteodată. Sănătatea mă îngrijoreză şi de aceea o pun pe primul loc!
Acum, la început de an 2021, vă consideraţi un autor de
succes? Dacă un cititor v-ar întreba care este diferenţa între un scriitor talentat şi unul mai
puţin talentat, ce i-aţi răspunde?
Nu sunt
eu în măsură să stabilesc ierarhia valorilor. Scriu să-mi potolesc setea de
frumos. Să-mi găsesc forme noi de exprimare, să ascund înfrângerile şi rănile
sufleteşti apelând la terapia cuvintelor. Doar numai aşa uit că sunt muritor şi
asta mă face fericit. Unui cititor care în viaţa lui a făcut puţină lectură,
s-ar putea să-i placă orice. Aşa că... poate să facă singur diferenţa. M-aş
bucura nespus să fiu considerat un scriitor talentat.
Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba
din traiectul vieţii dumneavoastră? Aşadar, există vreun regret în viaţa
scriitorului Vasile Mandric?
Aş fi
plecat din ţară, fără discuţii. Am fost logodit cu Gertrud Korowski din
Mitweida, RDG. Plecam în Germania cu trei atuuri pe care le aveam: pricepere ca
meseriaş, talentul care trebuia să-l dovedesc şi cu numele Mandric sau
Mandrich, înapoi de unde au venit strămoşii mei.
Dacă aţi fi în postura unui
reporter, ce întrebare i-aţi adresa scriitorului Vasile Mandric? Dar Omului Vasile Mandric?
L-aş
întreba ceea ce l-a întrebat frumoasa profesoară, domnişoara Putină, într-o oră
de limbă română la Şcoala Profesională Roman: Ce cauţi tu aici, Vasile Mandric? Locul tău este în altă parte!
Am trăit
într-un lagăr după cum chiar orânduirea recunoştea, lagărul socialist. Iar după
înlăturarea lui s-a creat un sistem mai opresiv care a furat tot, dar cel mai
important lucru, munca. Munca şi viaţa trebuiau consfinţite prin Constituţie.
Minciuna şi furtul din bunul public ar trebui pedepsite cu moartea.
Închipuiţi-vă o ţară unde n-ar exista minciuna, cea mai neagră pată a
caracterului omenesc.
Pe
Vasile Mandric - Omul…l-aş întreba : De
ce toată viaţa a alergat după cai morţi ? Să le ia potcoavele norocoase? Iar
el degeaba alerga pe Calea Lactee, prinzând fluturi şi ţânţari, amăgindu-se
că-s licurici şi că muza o să-l ospăteze cu un pahar de lapte…
Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis uşile
de-a lungul vieţii?
Nu prea
se potriveşte cu ce scrie Biblia. Dacă tot baţi de multe ori, s-ar putea să iei bătaie ca la balamuc, deoarece şi
creştinismul nu mai este ce scrie Biblia.
Desigur,
rar au fost unii care m-au ajutat cu puţin, dar o carte costă foarte mult şi
apoi, toţi prietenii aşteaptă să le-o dai cadou, iar pensia pe care o am nu-i
nici pe jumătate pe cât o meritam. Şi este foarte înjositor să devii cerşetor…
Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă.
Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi nota
pe care v-aţi acorda-o?
Întrebarea
legată de note mă duce cu gândul la două momente din viaţă când am fost
apreciat cu nota maximă.
Când m-am înscris în ciclul doi, odată, în timpul orei de istorie,
directorul, care era profesorul acestei discipline, m-a poftit în bancă şi a
vrut să facă o recapitulare a lecţiei. Am insistat să răspund eu şi i-am
răspuns la toate trei lecţiile făcute până atunci: Israelul, Egiptul antic
şi Comuna primitivă. Am
luat nota 5 (se nota cu note ruseşti) echivalent cu 10 şi, atenţie, încă nu se
uscase cerneala de la înscriere.
Am dat
bacalaureatul cu rectorul universitar Rimer de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi şi prof. Merişca, directorul
Liceului din Târgu-Frumos, profesor de limba română şi l-am luat cu 10. Asta a
fost odată...
Despre
ce notă mi-aş acorda la momentul acesta, prefer să nu mă evaluez...
Care au fost reperele morale la care v-aţi raportat pe
parcursul existenţei dumneavoastră?
Cinstea
şi corectitudinea mi-au fost călăuze toată viaţa. Priceperea mea m-a ajutat
totdeauna să fiu primul, indiferent în ce domeniu am lucrat. Am fost primul
pionier din şcoală, conducător de unitate cu patru detaşamente, instructor în
armată, fotografiat pe prima pagină a ziarului armatei în fruntea plutonului de
transmisiuni. Am fost şef de cenaclu literar în mai multe localităţi, comandant
adjunct al Batalionului de aruncătoare la Gărzile Patriotice…
Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă
să regăsim, după ani, oameni care ne-au sădit, cândva, în suflet, o floare. Aţi
simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la
timpul potrivit?
Am făcut şi multe greşeli în viaţa mea, dar
una parcă mă face foarte vinovat şi mă macină cu amintirile ei. Am fost în
tinereţile mele logodit cu o poetesă foarte talentată, pictoriţă, care era cu
17 ani mai mică. N-am vrut să devină văduvă tânără şi am lăsat actele uitate la
Starea Civilă. Viaţa a purtat-o în Valea Jiului, unde un criminal a ucis-o cu
zeci de lovituri de cuţit în scara blocului pentru un portofel şi o plasă de
cumpărături. Se putea deci ca viaţa ei să fie salvată, dacă soarta nu era vitregă
sau maică-sa se grăbea cu vreo 3-4 ani mai devreme.
Am dori să ne vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru
care v-aţi sacrifica o clipă din timpul dumneavoastră. Aşadar, dezvăluiţi-ne
câteva nume din jurnalul sufletului scriitorului Vasile Mandric!
Am avut prieteni pe care i-am ajutat foarte
mult, în multe domenii şi n-aş vrea să le dau numele aici, în afară de cei care
nu mai sunt: Viorel Munteanu, Nelu Balint, Nicolae Labiş şi Daniel Lascu; Fie-le ţărâna uşoară! Pot totuşi să mai
adaug pe Augustin Doman, Aurel Ştefanache, Emilian Marcu şi mulţi alţii.
Inevitabil, în lumea în care trăim, există momente când
poate rănim – verbal desigur! - un semen de-al nostru. A existat în traseul
dumneavoastră profesional o persoană pe care aţi supărat-o şi căreia aţi fi
dispus să-i întindeţi astăzi mâna
prieteniei?
Da! Eu am fost încă din tinereţe epigramist,
iar câteodată am sărit calul, cu toate că, în codul nostru deontologic, ni se
fixează nişte limite. Sincer, îmi pare rău!
Epigrama
poate să fie mai tăioasă decât sabia! Sper ca cei cărora le-am dedicat unele
epigrame tăioase să mă fi iertat şi
să fi înţeles actul artistic în toată splendoarea lui.
Vă place să călătoriţi şi, dacă da, care sunt locurile
care vă smulg promisiunea de a le revedea?
Am
călătorit în Bulgaria şi Germania. Aş vrea să călătoresc în Italia şi Grecia
fiindcă le cunosc istoria. De asemenea, în Turcia şi Israel, dar totul este o
himeră... mă mulţumesc cu visul.
Dincolo de scris, petreceţi clipe şi la braţul altei
arte? Muzica? Desenul, poate?
Până
am venit la Brăila am pictat. Aveam apartamentul în pictură murală. Îmi plăcea
să pictez în ulei pe pânză şi ascultam zilnic muzică bună. Şi astăzi când am
lipsă de inspiraţie apelez la Mozart, Greig, Ravel, Beethowen, Ceaikovschi,
List, Masconi, Paganini, Berlioz, Porumbescu, Enescu etc.
V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă
nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost
destul de măreţe?
Desigur,
toată viaţa m-am temut de ceva. M-am temut de
bombe care treceau pe deasupra capului, de cartuşe care-mi treceau pe la
urechi, de cutremurul pe care l-am apucat în1940. Şi azi port în mine câteva
schije, două în mâna dreaptă şi una în picior, de la un brand explodat în faţa
casei în aprilie 1944. Mi-a fost frică
de scarlatina pe care am avut-o, de tifos exantematic reumatic, căpătat
în scoala profesională, diabet, boala lui
Calache şi cancerul pe care îl am şi azi. Dar, cea mai nenorocită frică
este frica scrisului. Frica de care nu scapi până nu-ţi dai foc manuscriselor.
Avem şi un proverb noi, românii: Frica
păzeşte bostănăria.
Subiectul
despre care vorbim face parte din cele trei principii care guvernează lumea vie
şi anume: frica, foamea şi instinctul sexual. Fără frică am deveni foarte uşor
victime.
Pe parcursul vieţii, cum vi s-a părut că a trecut
Timpul? A fost timpul dumneavoastră grăbit sau mai lent? V-a fost sau nu,
prieten bun acesta?
Vă
răspund cu un vers: Prezentul, prizonier
cărat mereu în cuşcă,/ Timpu-n copite ne despică zarea,/ Cu al lui Trecut, din
viitor ne muşcă!
Nu!
Timpul nu mi-a fost prieten! Din cauza lui am pierdut toate trenurile posibile!
Ce planuri de viitor are scriitorul Vasile Mandric?
Vasile
Mandric nu mai are viitor, are numai trecut şi prezent! Viitorul este o himeră
perversă pe care nu pot s-o pun gaj nici pentru o singură zi! Viitorul este o
mare minciună pe care o aşteptăm nespus să devină adevăr!
Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră
şi, poate, nu v-am întrebat? Mă refer la acele aspecte care au avut un rol important în povestea
dumneavoastră de om al condeiului!Când
m-am încorporat în armată, un căpitan evreu m-a trimis la comandament unde se
făcea o selecţie pentru furieri. Îi plăcea scrisul meu. Într-o sală de
festivităţi un ofiţer ne-a dat să scriem o propoziţie: Bucureşti, oraş frumos şi
m-am trezit mare furier, iar nu după mult timp scriam scrisori de dragoste la
amantele ofiţerilor sau la iubitele lor, unii chiar căsătorindu-se cu ele. În
anul al doilea aveam diferite funcţii, chiar şi şef de gardă, când aveam timp
suficient de scris, aşa că am avut mereu continuitate.
Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori din ziua de
azi?
Să
înveţe cât mai multe limbi străine, dar şi latina, străbuna noastră ! Se
vor simţi, în orice mediu, superiori altora. Să citească operele mari ale
omenirii, de la Homer cel mai mare scriitor antic a cărui operă conţine peste
un milion de versuri. Dante Alighieri cu extraordinara Divina comedie, până la Mihai Eminescu, iar după aceea să se
folosească de condei!
Titu Maiorescu spunea: Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori şi fire de
iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea... Ce credeţi că voia, oare, să ne
transmită scriitorul prin aceste cuvinte?
Ca să-mi potolesc dorinţa mea de cunoaştere, am trecut, ca într-o
revistă a vieţii mele, toate religiile şi cultele existente la noi. Într-una
din zile, ne-am trezit invitaţi la Cultul Bahai, eu şi profesoara Maria
Mogoşanu, deoarece venise cineva din Persia. Am rămas impresionaţi de câtă
frăţietate era acolo. Am discutat despre religia lor, însă pe noi ne interesa
totul despre Omar Khayam. În discuţiile purtate ne-a atras atenţia ceva
asemănător cu ideile lui Maiorescu. Dumnezeu a creat specia umană neagră, albă,
roşie, galbenă exact ca un strat de flori. Dacă ar fi
numai albe sau numai galbene, ar crea disconfort, ar deranja, dar diversitatea
este o minune a lui Dumnezeu care face lumea mai frumoasă!
Ne apropiem de finalul acestui interviu şi vă rugăm să
transmiteţi un mesaj cititorilor! Unde vă pot găsi ? Cum îşi pot procura
cărţile dumneavoastră?
Cred că
cea mai potrivită urare este că le doresc multă sănătate şi fericire, să aibă
parte de multe satisfacţii materiale şi spirituale, viaţă îndelungată ca să
poată să se bucure de frumuseţile lumii în care trăim.
Mă pot
găsi deocamdată, dacă mă caută, la Biblioteca
Judeţeană Panait Istrati unde se
află câteva numere din toate titlurile operelor mele, la Muzeul Carol I Brăila, la CARP Brăila, la Biblioteca V.A. Urechia din Galaţi, la Biblioteca Municipală Tecuci,Târgu-Bujor şi Paşcani.
Şi pentru că am dori să încheiem
acest interviu într-un ton al mulţumirilor, ne-ar
plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni care au reuşit să
traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră. Acei
oameni care v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi, poate, treptele
succesului scriitoricesc.
La
întrebarea aceasta nu prea pot să vă răspund, fiindcă numai eu ştiu cât este de
greu să-ţi duci singur crucea.
Le
mulţumesc din suflet (vorba marelui Eminescu) criticilor mei, pentru frumoasele
recenzii şi comentarii cuprinse în reviste literare şi antologii şi le rămân
profund recunoscător, cu atât mai mult, cu cât pe unii nici nu-i cunosc
personal.
(interviu realizat în ianuarie 2021)
