Vasile MANDRIC, cel mai bun autor de sonete al Brăilei ( partea I)

 

Ştiam că este un epigramist strălucit, îl întâlnisem la unele evenimente culturale brăilene şi, recunosc, mă cam temeam de catrenul său ascuţit.

Fiind în căutarea unor scriitori dispuşi să se destăinuie în faţa cititorilor într-o altă lumină decât cea a propriilor opere, doamna Lucia Pătraşcu mi-a spus: Cel mai bun sonetist al Brăilei este domnul Vasile Mandric. Îi voi vorbi despre acest proiect şi îl voi convinge să ni se alăture. Zis şi făcut! Domnul Mandric a răspuns invitaţiei cu multă bunăvoinţă.

Într-o după-amiază am primit un telefon, iar vocea impunătoare de la celălalt capăt al firului m-a purtat pe nerăsuflate printr-o poveste uimitoare. Era chiar domnul Mandric care, cu vorba dulce moldovenească, m-a condus prin timp, făcându-mă părtaşă unor amintiri de neuitat din viaţa sa.

Trăitor din tinereţe pe pământul udat de Dunăre, Brăila, mi-a mărturisit că, deşi viaţa l-a adus pe aceste meleaguri, uneori s-a simţit neapreciat de confraţii săi condeieri.

Mi-a vorbit despre filele de manuscris păstrate cu sfinţenie în cufărul său literar, pagini pe care îşi doreşte să le tipărească în viitorul apropiat.

Navigând pe marea internetului, am citit mai mult despre poetul-artist care ştie să zugrăvească în sonetele sale cele mai înalte emoţii umane, Vasile Mandric, şi nu mică mi-a fost mirarea să descopăr opera sa vastă despre care, recunosc, ştiam foarte puţin în acel moment.

Despre semnătura sa inconfundabilă pe ogorul epigramei, poeziei şi nu numai, îl invit să ne vorbească pe parcursul acestui interviu.

Ne-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, domnule Vasile Mandric, primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a produs acesta?

Mă simt onorat să vin în întâmpinarea demersului dumneavoastră, atât cât mă mai lasă gândurile să plonjez, în nopţile cu insomnii, prin adâncurile copilăriei când poezia era mai întâi o joacă, apoi, mult mai târziu, profesiune de credinţă.

Primul pas către lumea mirifică a literelor a fost încă din timpul războiului. La noi în casă a fost repartizat în cantonament un ziarist de front rus. Seara pleca pe linia frontului, a doua zi îşi scria reportajul, apoi se odihnea ori citea presa de război. Într-una din zile a dat peste cărţile mele cu care trebuia să încep anul şcolar în toamna anului 1944. Acesta citea cu glas tare abecedarul scris cu alfabetul latin: C...a...p...r...a... c...u... t...r...e...i... i...e...z...i. Nu mi-a rupt cartea cu toate că, pe copertă, erau fotografiaţi soldaţi români pe tancuri, strivind soldaţi sovietici cu cap de porc.

După război am citit în romanul Soldaţii, volumul 1, Editura Cartea Rusă, un text despre mine, precum că: Scriam cu cărbune din vatră pe dosul sobei,versuri cu litere de tipar. Şi, într-adevăr, copiam din cartea de citire: În Transnistria pe plai, /Ară regele Mihai/ Mareşalu-n urma lui/ Strânge rodul grâului! şi pictam alte scene de război cu tancuri şi avioane după care, mama îmi mai trăgea câte-o scatoalcă înainte de a vărui soba din nou. Apoi, când am învăţat alfabetul, alegeam cuvinte pe care le împerecheam cu rime.

Poezia mi-a mângâiat sufletul mult mai devreme, când recitam sau cântam Alouette ori Lili Marlene. Atunci când m-am îndrăgostit pentru prima dată, în ciclul doi, am devenit prizonierul iubirii pentru toată viaţa. Am citit foarte multă poezie antică: Cântarea cântărilor, Psalmii lui David, Metamorfozele lui Ovidiu cu Tristele şi Ponticele şi mai ales  Arta Iubirii a lui Publius Ovidius Naso, am citit Vergiliu şi Horaţiu, apoi Pindar, din fantastica literatură greacă am citit Eschil, Sofocle, Euripide sau chiar filozofii: Aristotel, Platon, Xenofon, Democrit, Hesiod cu Munci şi zile etc. Apoi: Maiakovski, Puskin, Lemontov,Tolstoi, Gorki, Turgheniev, Gogol. Nu voiam să creadă profesoara, fiică de nobil rus, Parascovaia Crăciun, mama lui Victor şi Boris Crăciun, că fac parte din Suflete moarte. Apoi, mi-am continuat lectura cu: Isaac Benin, Şolohov, Alexei şi Lev Tolstoi, Dovstoievski, Fadeev etc.

Primele încercări au fost la cele două gazete de perete ale clasei a V-a în limba română şi rusă, articole pe care le schimbam săptămânal. Aşa am ajuns şef al  Cenaclului literar pe şcoală sub îndrumarea doamnei profesoare Natalia Doboş care ne preda şi elemente de teorie literară.

 După absolvire, m-am înscris la Şcoala Profesională Siderurgică nr. 3 Roman, o şcoală de meserii, unde se făceau doar două ore de limbă română consecutiv pe săptămână. Aici am scris numai în timpul orelor Decasonetul, o sută de sonete cu versul de zece silabe, un fel de replică pe care i-aş fi dat-o lui Petrarca, Laura fiind profesoara mea de limbă română, domnişoara Putină - o făptură de o rară frumuseţe. Cred că dumneaei mă bănuia demult, căci într-o bună zi, mi-a luat caietul din bancă, citind o parte, răsfoind din când în când paginile, apoi a dat liber la cursanţi în pauză, reţinându-mă pe mine. În loc să mă certe, m-a întrebat ce caut eu în şcoala aceea?! Printre lacrimi, i-am explicat că din cauza războiului administraţia comunei (cu şcoală cu tot!) s-a refugiat în Oltenia, iar toată populaţia a rămas sub ruşi, bineînţeles şi familia mea. Astfel că, cei doi ani pierduţi au fost socotiţi ca restanţieri, iar regimul comunist prin HCM (Hotărârea Consiliului de Miniştri) din August 1954, începea Programul de industrializare al ţării făcând meseriaşi din meseriaşi, tocmai cu întârziaţii, în şcoli profesionale specifice. Din cauza aceasta, visul meu de-a absolvi un liceu a fost spulberat, despărţindu-mă şi de dragostea mea cea frumoasă şi unică. Am plâns amarnic, iar dumneaei mă mângâia, mulţumindu-mi pentru versuri şi promiţându-mi că, după absolvire, mă va sprijini să-mi împlinesc visul, ajutându-mă să obţin o repartiţie în frumosul oraş Roman.

Am terminat şcoala având pe diplomă categoria 3, avansând pâna la categoria 6, dar în sistemul nostru de pensie sunt trecut ca necalificat, până în 1962 diploma mea fiind egală cu zero!

  Din 1955 am lucrat în cadrul regionalei CFR Iaşi, secţia L (director ing. Guliwati, un evreu polonez care nici nu cunoştea bine limba română). Eu, având ordin de serviciu pe toată regionala, participam la intervenţii  în limitele acesteia şi anume: Ilva Mică, Iteşti Bacău, Crasna, Bihăieşti, Dorohoi, Leorda Botoşani, Dolhasca-Fălticeni sau Dorneşti-Gura Putnei, Nisipitu-Vicşani, Moldoviţa Ferăstrău etc. Aşa l-am întâlnit pe Platon Pardău la Dorna; taică-su, nea Fane, îmi era prieten... pe Ion Puha, pe Dumitru Mazilu, fratele lui Ionel Mazilu, care era şef sector la Câmpulung-est şi pe Nicolae Labiş cu care m-am împrietenit, deoarece îi cunoşteam realizările din presa literară. El juca ţintar ca să-şi omoare timpul, cât făcea trenul dintre Dolhasca şi Fălticeni, iar eu l-am învăţat truca-truca şi ghiul-bahar. Avea o figură tristă, iar cearcănele-i deveneau mai proeminente când îi aminteam de osia roşie blestemată care trecea prin inima lui, una din figurile de stil folosite în poeziile lui proletcultiste.

 M-a rugat să-i arăt biletul meu de călătorie şi i-am arătat ordinul de serviciu care nu se viza la urcare în tren, decât o delegaţie însoţitoare (ordin de deplasare), în baza căreia eram pontat şi mi se plătea şi o diurnă, iar el mi-a arătat o foaie de drum de la Institut.

I-am zis că am înţeles cine-i plătea drumul, dar noi aveam stăpâni diferiţi. Eu  puteam să scriu tot ce-mi trecea prin gând despre dragoste, cum spunea Lucian Blaga în poemul Trei feţe din volumul Poemele luminii, iar cât despre Lazăr de la Rusca şi Minerii din Maramureş, îmi era de ajuns Maiakovski, suprimat în 1930 sau Maxim Gorki în 1938, cum se auzea din Occident... Nicu Labiş, fiind fiu de intelectuali, le cunoştea operele, atât lui Lucian Blaga, cât şi a lui Octavian Goga sau Mihai Beniuc şi Eminescu. Ne-am cumpărat amândoi două costume la fel de la un depozit uriaş din Fălticeni deservit de nişte vânzători evrei cunoscuţi de el.

În 10 decembrie 1956,  s-a transmis la radio accidentul blestemat, eu fiind la staţia CFR Floreni pe care urma să o dau în primire... Mă-nchideam în birou şi plângeam zile întregi... Aşa mi-am pierdut un prieten! Mă gândeam că nu trebuia să-i fi spus vorba aceea cu osia! Poate nu mai avea loc nenorocirea şi nu ştiu de ce mă simt şi acum vinovat!

 Care vă sunt rădăcinile? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră? 

Cred  că neamul nostru îşi trage rădăcinile de prin Boemia sau sud-estul Germaniei, dar din cauza războaielor religioase au ajuns în Maramureşul istoric, apoi au trecut în Moldova, stabilindu-se în locuri favorabile unde au construit mori de apă, mai târziu, fiind meseriaşi, au fost angajaţi la căile ferate sau la fabricile de sticlă Maxut sau Lespezi în Moldova. Ţin să amintesc faptul că, prin anul 1600, localitatea Mizil aparţinea familiei Mandric. Străbunicul, bunicul, unchiul, chiar şi eu am lucrat jumătate de viaţă la calea ferată, specializându-mă în mai multe domenii. Scorpion fiind şi, mai ales în partea de zodii a cumpenelor, de multe ori am fost în situaţii limită şi chiar în comă, dar toate au trecut ca un vis urât.

Poezia m-a însoţit şi în spital, m-a ajutat chiar să înving moartea de multe ori. Astăzi am descoperit în Europa peste 250 000 de nume identice cu al meu.

 Copilăria naşte lumi extraordinare.Vorbiţi-ne despre copilăria dumneavoastră! Ce amintiri vă răscolesc sufletul atunci când vă întoarceţi cu gândul la perioada aceasta a vieţii? Ce moment din copilărie lăsa să se întrevadă talentul de a scrie?

Eu cred că nu prea am simţit copilăria. M-am născut în timpul unui viscol cumplit, pe 26 octombrie 1937, tata fiind concentrat la Zeletin, în graniţă cu Polonia, azi teritoriu furat, iar mama mai tot timpul era în comă, datorită unei mastite. Mi s-a spus că trei zile nu am mâncat nimic.Toată viaţa am avut, dar am şi visat coşmaruri. Repet, eu nu cred că am avut copilărie, războiul mi-a furat-o. Trebuia să fiu atent pe unde calc, să nu ating vreo sârmă invizibilă de care era legată vreo mină antipersonal... sau dacă găseam vreun stilou aruncat din avion, puteam rămâne fără mâini. În 1946 s-a întors administraţia locală, bineînţeles şi conducerea şcolii, dar din şcoală nu mai rămăsese decât nişte ziduri. Directorul ne-a primit într-o cameră din locuinţa sa, iar copiii erau obligaţi să aducă fiecare lemne pentru foc, să asigure întreţinerea şi curăţenia.

 Am început anul şcolar cu manuale care aveau coperta şi primele pagini rupte, cea cu Mareşalul Antonescu şi cu Regele Mihai. După 1 ianuarie 1947, chiar eu am fost însărcinat, în faţa unei comisii de la Plasa Paşcani, judeţul Baia, să dau jos cele două portrete, plus icoana.   Le-am dat, dar când mi-au cerut să-i pun în loc pe: I.C.Parhon, Gheorghe Gheorghiu Dej, Ana Pauker,Vasile Luca (un maghiar Laslo Lukas), Lotar Rădăceanu,Teoharie Georgescu, Avram Bunaciu, Emil Bodnăraş, Lucreţiu Pătrăşcanu, le-am spus că ameţesc şi am fost înlocuit. Şi azi pe Mareşalul Antonescu îl consider un martir şi un erou al neamului, iar pe celălalt, un legionar şi trădător. A defilat la Iaşi de ziua lui îmbrăcat în uniforma legiunii, alături de Horia Sima, declarând România Stat Naţional Legionar. Pentru trădare, Stalin l-a premiat c-un avion personal şi cu ordinul Victoria, iar România a fost singura ţară din conflictul mondial care a plătit despăgubiri de război. Eram cuprinşi de foamete şi sărăcie, iar inspiraţia nu putea produce decât ură şi disperare. Peste tot circulau prin viu grai bancuri, glume şi epigrame despre ruşi, despre conducătorii vânduţi, despre foame etc.

Vă invit să ne povestiţi despre cărţile publicate de dumneavoastră! Cum s-au născut acestea? Care a fost povestea lor? Au fost inspiraţii de moment sau lucrări planificate îndelung?

Am amintit Decasonetul, cartea cu o sută de sonete despre dragoste, neşansă şi disperare. Despre un timp pervers şi o soartă cretină care doarme de şaizeci şi cinci de ani în cutiile mele cu manuscrise.

Poate, după pandemie, voi reuşi financiar să mi-l scot la lumină alături de cea de-a doua carte pe care am avut-o la Editura Litera încă din anul 1972, odată cu debutul frumoasei scriitoare Carolina Ilica, ocazie cu care ne-am cunoscut. În martie 1973 mi s-a cerut să fac modificări la această carte şi să-i schimb titlul. Am refuzat, aşteptând vremuri mai bune care pentru mine n-au mai venit! Nu reuşeam să mă abţin scriind despre lucruri care mă măcinau. Desigur, erau lucrări subversive dacă ajungeau pe mâna securităţii, de aceea pe unele le-am ascuns prin coşurile de aerisire în blocurile pe unde am locuit şi încă nu le-am recuperat. În august 1980, la Eforie Nord m-am împrietenit cu Kajik Todjiedicy din Czestochowa-Polonia. După discuţiile cu el am căpătat şi eu puţină încredere în viitor şi am început să-mi protejez mai bine lucrările. Din noiembrie 1980, când Ronald Reagan câştiga alegerile în USA, în 20 ianuarie 1981, la investire, a declarat ceea ce s-a întâmplat mai târziu…

Astfel s-a născut cartea mea Eli lama sabathani, apoi Spaţiul răsturnat, volumul Sonete urmat de Sonete sub acoperire, după care un volum de proză Praf în cap, Aventura secundei poezie, 101 de sonete absurde, Simfonia albastră şi Sonete crepusculare. Acestea nu au fost planificate, deoarece o planificare se face în înţelegere cu timpul, iar eu de acesta nu mai  dispun şi tot ce am realizat este rodul muncii continue, zile şi nopţi de trudă, fiindcă sunt conştient că nimic nu-i veşnic.

Sub celălalt regim, tot ce am publicat, plus premii câştigate sau emisiunea de la TVR, mi s-au plătit foarte bine, însă astăzi dacă publici, trebuie să-ţi cumperi opera scrisă de tine cu bani. Dacă-ţi vinzi operele la colţ de stradă eşti amendat. Regimul actual a avut grijă să facă tot felul de gărzi care de care mai înarmate ca un aparat de opresiune nemaiîntâlnit şi altul administrativ greoi şi incompetent, care se schimbă de câte ori vin sau pleacă partidele de la putere, neglijând modernizarea ţării, distrugând industria, învăţământul şi cultura, vânzând pe nimic resursele ţării, secretizând hoţiile pe durată de un secol când vor fi judecaţi şi condamnaţi post mortem! Abia atunci vor fi chemaţi şi aşezaţi în banca acuzării şi li se vor delibera sentinţele, când nu va mai avea efect miruirea cu tămâie şi smirnă adusă în aplauzele tuturor, special din ţara sfântă în parlamentul de hoţi. După atât amar de vreme, poţi să dai fără grijă foc la puşcărie şi la casa de nebuni, cum spunea poetul!

 Care este cel mai frumos lucru ce vi s-a întâmplat  pe parcursul carierei scriitoriceşti? Vă rog să amintiţi şi eventualele distincţii obţinute!

În septembrie 1973 am fost invitat la Festivalul Mihail Sadoveanu de la Târgu Neamţ. Când... surpriză! cel care conducea lucrările festivalului era însăşi Sadoveanu. Neştiind despre ce-i vorba, am compus o epigramă;

Marelui scriitor Mihail Sadoveanu:

Scriind această epigramă,

Eu vă aduc aici, la voi,

Din Sadoveanu cel din ramă

V-am şi făcut din unul, doi!

Sala mă ovaţiona şi am rămas surprins că maestrul Sadoveanu, care de fapt conducea lucrările, se ridică în ovaţiile asistenţei, vine şi mă îmbrăţişează prelung.

Mi-am cerut scuze mărturisindu-i că eu l-am văzut doar de câteva ori...

L-am cunoscut şi pe Vasile Sadoveanu, fratele mai mic, căruia i-am publicat în Anii de ucenicie - revista pe care o editam, Soneria buclucaşă. De asemenea, am avut şansa să o cunosc şi pe doamna Profira Sadoveanu.

Alt moment deosebit a fost în 8 martie 1974, de Ziua Femeii, la o întâlnire cu scriitorii în  Fabrica de perdele din Paşcani. În momentul când eu am intrat în sala de festivităţi, toate spectatoarele s-au ridicat în picioare, ovaţionându-mă. Îmi era jenă, căci în suita de scriitori erau: Corneliu Sturzu, director al revistei Convorbiri Literare, Constantin Ciopraga - ambii păşcăneni, Daniel Lascu, George Lesnea, Gavril Istrati, Nicolae Turtureanu, Ioanid Romanescu, Virgil Cuţitaru, Silviu Rusu etc. Aceasta s-a produs şi când am luat cuvântul şi am recitat câteva poeme.

Dan BISTRICEAN, o voce autentică a literaturii române

 

Născut pe meleaguri sucevene, Dan Bistricean este absolvent al Facultăţii de Filozofie şi Istorie din Galaţi. Braţele iubirii avea să-l conducă pe meleagurile brăilene de care, se pare, s-a îndrăgostit iremediabil.

L-am cunoscut în anul 2010, la Biblioteca Judeţeană Panait Istrati din Brăila unde a avut loc lansarea primului meu volum de poezii. Am aflat ulterior că am lucrat amândoi pentru acelaşi cotidian brăilean, dar în perioade diferite. Am observat la el tăcerea ce îi împodobea chipul şi-i crea o aură de mister. Mi-am dorit să am ocazia de a sta la o poveste de viaţă cu el, în speranţa că voi reuşi să-i descopăr secretul ascuns dincolo de cortina chipului său ce pare că uită să zâmbească.

I-am admirat mereu munca de la bibliotecă, dar şi răbdarea cu care se dedica celor din jur. I-am rămas recunoscătoare pentru fotografiile de excepţie realizate pe parcursul evenimentelor din cadrul bibliotecii, lansări sau alte evenimente culturale şi pe care avea grijă să le trimită mereu celor imortalizaţi.

M-am simţit onorată când mi-a oferit cu autograf volumul Kerkoporta, iar apoi am aşezat bucuroasă pe raftul cărţilor mele volumul Amiaza omului cu felinar achiziţionat de pe internet şi pentru care am fost, oarecum, mustrată de autor că nu i l-am cerut personal. Până la urmă, consider că cel mai important este să aşez în propria colecţie, versurile unui condeier talentat din care pot gusta de fiecare dată când sufletul îmi cere.

De asemenea, îi sunt recunoscătoare că m-a adăugat în Dicţionarul Scriitorilor Brăileni, lucrare deosebită căreia i s-a dedicat alături de colegii săi bibliotecari.

În 2020, când l-am rugat să-mi acorde un interviu, a acceptat fără să-mi pună întrebări. Nu l-a interesat cine va mai apărea în carte, nici alte detalii privitoare la conceperea unei astfel de lucrări. Acceptul său venea după un refuz categoric al unui alt autor. Nu vă imaginaţi ce bucurie mi-a produs răspunsul său! Era acel strop de bunătate pe care-l căutam eu la oameni şi cu ajutorul căruia curajul mă mobiliza din nou...

Nu pot găsi cuvintele potrivite pentru a descrie un astfel de om, scriitor de excepţie de altfel, care ştie că este loc sub soare pentru toţi, că Dumnezeu ne-a creat egali şi care, asemeni mie, a înţeles că dorinţa de mântuire este cel mai înalt ideal uman.

Dar, să-l ascultăm pe interlocutorul nostru…

Ne-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, domnule Dan Bistricean, primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a produs acesta?

Am început să scriu în perioada liceului. Prin clasa a XI-a, după ce, în prealabil, citisem multă poezie. Eram pasionat de simbolişti, George Bacovia fiindu-mi foarte aproape de suflet. În acea perioadă chiar scriam în manieră simbolistă, iar cei foarte puţini, cărora le arătasem versurile, îmi reproşau că sunt sumbre. Mă rog, eram adolescent, mai mult judecam viaţa, decât o trăiam... Acum nu-mi mai amintesc dacă acesta a fost principalul motiv pentru care nu m-am grăbit să public poeziile, dar oricum, scriam mai mult dintr-o necesitate lăuntrică şi nu ca să culeg impresii, aplauze sau observaţii critice.

Care vă sunt rădăcinile? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră?  

Sunt născut la Suceava. Tata este dintr-un sat de lângă Mălini. Vara întreagă stăteam acolo. La casa lui Nicolae Labiş, m-a dus prima oară bunica din partea tatei. Mama, femeie simplă, muncitor la o fabrică din Suceava, fusese foarte bună la limba şi literatura română şi ştia pe dinafară kilometri întregi de versuri din clasicii români, ne recita inclusiv Moartea căprioarei. Ceea ce vreau să spun este faptul că sunt anumite lucruri din copilărie care ţi se aşază undeva, prin ungherele fiinţei şi, la un moment dat, ele pot ieşi iar, într-o formă anume. Adică pot exista, de pildă şi cei şapte ani de poezie de acasă, ca amprentă perpetuă...

Vă invit să ne povestiţi despre cărţile publicate de dumneavoastră! Cum s-au născut acestea ? Care a fost povestea lor? Au fost inspiraţii de moment sau lucrări planificate îndelung?

Cărţile au apărut târziu. Am debutat la 34 de ani, la Brăila. O spun fără ezitare, dacă nu veneam să trăiesc lângă Dunăre, nu cred că ieşeam vreodată cu versuri tipărite.

Brăila este un mediu spiritual care instigă la creaţie. Oraşul acesta, atât de puţin iubit de edilii săi şi destul de înapoiat economic, este un fenomen, o pepinieră permanentă de valori care, realmente, te înfioară. Şi dacă ai cumva un talant al tău, Brăila te îndeamnă să-l înmulţeşti.

Toate cele patru cărţi ale mele, precum şi accederea în Uniunea Scriitorilor sunt legate de cei 16 ani de existenţă în oraşul lui Panait Istrati.

Care este cel mai frumos lucru ce vi s-a întâmplat  pe parcursul carierei scriitoriceşti? Vă rog să amintiţi şi eventualele distincţii obţinute!

Încep cu răspunsul la ultima parte a întrebării. Distincţii nu am avut şi nici nu mi-am dorit. Nu dintr-o falsă modestie, ci pentru că nu ştiu la ce mi-ar fi folosit. Ce să faci cu distincţiile? Am avut o sumedenie de cronici sau recenzii la volumele scrise şi, mare parte, au fost pozitive. Nu e destul? Deşi, în ultimă instanţă, nici cu acestea nu faci nimic. Peste toate se aşază colbul, mai devreme sau mai târziu. Cât despre întâmplările frumoase din viaţa de scriitor, acestea sunt legate în special de întâlnirea cu nişte oameni frumoşi. Îi amintesc aici doar pe scriitorul Cristian Robu-Corcan şi pe regretaţii Corneliu Ifrim, Sorin Leu şi dr. Nicu Teodorescu, brăileni care m-au determinat să leg o prietenie perpetuă cu acest spaţiu bărăganic.

Există cumva şi un moment  mai  puţin plăcut din acest punct de vedere?

Momentele neplăcute sunt momente pedagogice. Ţin de pedagogia vieţii. Momentele neplăcute sunt de fapt încercări absolut necesare pentru a te dumiri ce-i cu viaţa asta în care Dumnezeu ne-a lăsat să ne croim un drum.

Cum aţi descrie paşii succesului pentru un scriitor? Vine acesta doar din talent  sau este nevoie şi de efort susţinut?

Succesul e la fel ca distincţia. Deşertăciune. Dacă se întâmplă totuşi să ajungi un scriitor bun, asta ţine în foarte mare măsură de talent. Sau de... talant, cum spuneam mai înainte. Iar talantul nu-i al tău, e primit în dar. Numai că Dumnezeu ne cere să-l sporim şi atunci începe să conteze mult efortul personal. Dar pentru acest efort îţi trebuie un răgaz, o perioadă de refugiu din lumea asta care începe să semene cu un ospiciu şi care caută parcă să te înghită. Lumea se plânge că nu mai are timp. Cui îi pasă şi de suflet, va găsi mereu acest răgaz şi să scrie, să citească, să se roage, să cânte, să se joace, să iubească. Dacă ne îndepărtăm total de acestea, avem toate şansele să începem să semănăm cu... gibonii.

 

De multe ori, în viaţă, avem nevoie de modele. Există un scriitor a cărui operă v-a inspirat? Sau, poate, v-a marcat?

 Spuneam la început că eram ataşat de poezia lui Bacovia, liceean fiind. În egală măsură îi preţuiesc mult pe Eminescu, Labiş, Stănescu, Dimov, Turcea, Naum. Din poezia universală îi am prieteni pe: Trakl, Esenin, Montale, Borges, Pound sau Jim Morrison. Sunt mulţi, dar i-am amintit doar pe cei  pe care îi recitesc mereu când am chef de lectură lirică.

Orice om al literelor are nevoie în munca sa de o inspiraţie specială. Care a fost muza dumneavoastră? Care au fost temele ce v-au fascinat şi pe care le-aţi abordat în scrierile dumneavoastră?

Muza mea în poezie a fost dintotdeauna... muzica. De altfel, consider că cele două arte sunt cele mai eterice dintre toate, greu de prins, de conceptualizat sau de definit. Ne scapă, sunt imposibil de atins, dar îţi subţiază sufletul în profunzime. Dintotdeauna mi-am creat o stare lirică ascultând muzică. La mine, muzica precede poezia. Aşa m-am obişnuit. Pot spune că am scris pe muzică. Cât despre teme, nu ştiu foarte exact să spun ce teme domină poezia mea. Poezia e ca un vis pe care îl scrii ca să nu-l uiţi, iar visul poate fi despre multe. Tematica onirică e vastă şi criticii sunt cei care stabilesc temele predilecte. Deşi, uneori zâmbeşti pentru că cel care îţi analizează scriitura găseşte deseori nişte sensuri care nu i-au trecut niciodată prin cap autorului.

Cine sau ce vă ajută atunci când scrieţi? De unde vă culegeţi nectarul cuvintelor? Ce anume vă umple de energie?

Viaţa mă ajută să scriu. Simplul fapt că am deschis ochii dimineaţa e un miracol şi un dar dumnezeiesc. Acest miracol îţi dă puterea să faci multe, inclusiv poezie. Când intru într-o sală de clasă, de multe ori copiii mă întreabă joviali: Ce mai faceţi, domn’ profesor? Le spun: Sunt bucuros că m-am trezit viu în dimineaţa asta. Râd. Nu râdeţi, le zic, sunt semeni de-ai noştri care astăzi nu au mai deschis ochii... Aşadar, bucuraţi-vă, dar nu râdeţi!

Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, atributele principale ale unei cărţi valoroase?

Mă rezum să-l citez aici pe Cioran: O carte trebuie să fie o primejdie.

Ţin minte, când am debutat cu Ochii din buzunare, i-am dăruit cartea şi bunului meu prieten, caricaturistului Costel Pătrăşcan. A doua zi, cu umorul bine ştiut, Pătrăşcan mi-a spus la telefon: Bistricean, aseară am citit cartea ta cu ştreangul în mână... Am râs şi mi-am amintit de observaţiile din adolescenţă, cum că sunt prea sumbru în expresie. Da, cartea are un ton grav, în general registrul liric în care scriu este unul grav, dar n-aş spune că merge într-o zonă atât de tragică. Viaţa este un lucru foarte serios, dar asta nu înseamnă că nu ne putem bucura de ea.

Dacă aţi deţine o baghetă magică, care ar fi primul lucru pe care l-aţi schimba astăzi pe scena scriitorilor contemporani? Sau, poate, l-aţi adăuga?

Eu nu-mi doresc să schimb nimic în exterior. Nu mă interesează decât propria-mi schimbare. Înaintez în vârstă şi constat că sunt la fel ca acum 30 de ani când însăilam versuri simboliste: imperfect. Accederea la perfecţiune e o utopie, dar asta nu trebuie să ne blocheze în proiect. Avem nevoie să fim mai buni şi în sensul acesta trebuie să ne străduim mai mult.

Ce proiecte aveţi acum pe masa de scris? Ce proiecte v-au rămas, poate, nefinalizate ? Mă refer la cele din domeniul literar.

Evident, scriu. Mult mai rar ca înainte, dar... scriu. Am în plan o plachetă nouă, dar şi un volum în care să strâng cele mai faine poezii din toate patru volumele de până acum.

Ne puteţi descrie cum arată o zi din viaţa scriitorului Dan Bistricean? Câte ore petreceţi la masa de scris? Este scriitorul Dan Bistricean un om împăcat cu sine mereu?

Cum vă spuneam, mă bucur că mă trezesc viu dimineaţa. În fiecare zi la şase punct. Citesc ceva jumătate de oră. Nu spun ce. Apoi beau cafea. Pentru că sunt cel mai  matinal din casă, pregătesc micul dejun pentru copii şi pisici, dar şi cafeaua Cristinei. Apoi plec la şcoală. Asta dacă nu avem şcoală online. Vin de la şcoală. Mănânc şi apoi tai lemne sau mătur curtea ori fac altceva, muncă fizică, cumpărături. După care, până spre seară, îmi pregătesc lecţiile pentru a doua zi. Cu cei patru copii ai mei  nu fac lecţii, face soţia, îmi ajung cei 300 de spartani de la şcoală. Abia seara după ora zece mă întind, pun muzică, citesc. Dacă mă vizitează vreo idee, o scriu. O idee poate fi apoi un poem întreg. Sau nu. Cu puţin înainte de miezul nopţii adorm frânt.

Acum, în 2020, vă consideraţi un autor de succes? Dacă un cititor v-ar întreba care este diferenţa între un scriitor talentat şi unul mai puţin talentat, ce i-aţi răspunde?

Despre succes v-am spus deja părerea mea. Cât despre scriitori talentaţi şi mai puţin înzestraţi nu pot să exprim nimic. Adică aş putea, dar nu ne foloseşte.

Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba din traiectul vieţii dumneavoastră? Aşadar, există vreun regret în viaţa scriitorului Dan Bistricean?

Nu ştiu dacă aş schimba ceva. E suficient să ni le asumăm pe toate câte le-am făcut şi să le regretăm sincer pe cele care ne-au umbrit viaţa. Fără, însă, să picăm în deznădejde.

Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare i-aţi adresa scriitorului Dan Bistricean? Dar Omului Dan Bistricean?

 Eu ştiu... Poate aş relua o întrebare de mai sus: Ce citeşte? Ce iubeşte? Ce cărţi sau oameni i-au influenţat drumul existenţial? Consider că sunt foarte importante preocupările oamenilor şi tovărăşiile lor.

Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis uşile de-a lungul vieţii?

Ehe! Dumnezeu nu are uşi închise pentru noi, numai că noi păţim ca fata aia fudulă şi nătângă din povestea lui Creangă care şi-a ales cel mai voluminos cufăr... Plin cu năpârci şi balauri. Noi nu vrem uşi deschise, ne fascinează uşile închise, aurite, care sunt aşa doar la faţă, dincolo de ele nu se găseşte de fapt nimic sau poate acolo se află urâtul. Cred că de vreo două ori am nimerit uşi deschise, nu ştiu cât am vrut eu să păşesc dincolo de ele sau cât mi-a făcut vânt îngerul păzitor...

Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

Notele nu ni le acordăm noi. Le acordă Bunul Dumnezeu la dreapta lui Judecată. Examenul nu e foarte departe.

Care au fost reperele morale la care v-aţi raportat pe parcursul existenţei dumneavoastră?

Am visat dintotdeauna la cumpătare. Cumpătarea este un reper moral foarte important. Pe care eu încă nu mi l-am însuşit. Dar nu deznădăjduiesc...

Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni care ne-au sădit, cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?

Există o pronie divină care ne învăluie permanent. Asta e convingerea mea. Nu predestinare, ci pronie. Pronia nu-ţi anulează libertatea. Ajuns la maturitate, am avut câteva încercări dure, dar am avut lângă mine sfătuitori buni (asta tot datorită proniei). Şi sfinţi minunaţi prezenţi nu doar în icoane, ci şi în inimă, care m-au determinat să nu cârtesc, să merg înainte. Şi chiar să simt o mângâiere de zefir, la un moment dat. Fără îndoială, nu trăim în jocul întâmplărilor.

Am dori să ne vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru care v-aţi sacrifica o clipă din timpul dumneavoastră. Aşadar, dezvăluiţi-ne câteva nume din jurnalul sufletului scriitorului Dan Bistricean!

E greu acum. Acei oameni cărora le datorez ceva legat de impulsul pe care mi l-au dat în actul creaţiei au plecat. Dar le şoptesc numele cu dragoste dacă se întâmplă să mă rog.

Inevitabil, în lumea în care trăim, există momente când poate rănim - verbal desigur! - un semen de-al nostru. A existat în traseul dumneavoastră profesional o persoană pe care aţi supărat-o şi căreia aţi fi dispus să-i întindeţi astăzi mâna prieteniei?

I-am supărat pe mulţi semeni de-ai mei. Asta pentru că inteligenţa este un fenomen episodic. Dar nu am aşteptat niciodată prea mult ca să-mi cer iertare. Am făcut-o sincer, aşa am fost educat.

Vă place să călătoriţi şi, dacă da, care sunt locurile care vă smulg promisiunea de a le revedea?

Sunt foarte sedentar. Foarte casnic, nu-mi prea plac voiajele. Dar am copii şi o soţie minunată care mă scot din această letargie de mizantrop. Oricum, alegem mereu să călătorim în ţară. Şi trebuie să recunosc: călătoriile sunt nişte lecţii extraordinare faţă de manualele de şcoală pe care le măzgălesc, plictisiţi, copiii noştri.

Dincolo de scris, petreceţi clipe şi la braţul altei arte? Muzica? Desenul, poate?

Muzica. Vă spuneam la început de mama mea - om simplu de la ţară, apoi muncitor la o uzină comunistă - a iubit enorm literatura română clasică în adolescenţă. Şi acum, la 70 şi ceva de ani, reproduce cu lejeritate strofe întregi din Eminescu, Labiş sau Coşbuc. Tata, la fel de simplu, la fiecare salariu lunar, cumpăra două discuri de vinil, unul pentru el cu muzică populară, iubea folclorul, şi unul pentru noi, cu muzică clasică. Şi uite aşa, lângă pick-up-ul nostru rusesc de acasă se strânsese un munte de discuri cu Bach, Mozart, Haydn, Wagner, coruri din opere celebre şi aşa mai departe. Nu am devenit niciodată un meloman profesionist cu veleităţi de muzicolog. Dar am avut un contact permanent cu muzica cultă şi aceste întâlniri  mi-au şlefuit sufletul.

V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe?

Ei, omul trebuie să se teamă doar de Dumnezeu, dar nu cu groază, ci aşa cum te temi de tatăl tău, frica să nu dezamăgeşti. De oameni trebuie doar să-ţi fie ruşine, dacă le-ai făcut rău sau dacă vrei să fiiprevăzător ca să nu le faci rău. Cât despre cei care nu te plac, trebuie distanţă. Fără ură, doar distanţă.

 Pe parcursul vieţii, cum vi s-a părut că a trecut Timpul? A fost timpul dumneavoastră grăbit sau mai lent? V-a fost sau nu, prieten bun acesta?

Când l-am pierdut aiurea (şi ce mult am pierdut!) fără să am o disciplină interioară şi exterioară a trecut cum trecea trenul rapid printr-o haltă. De când am început (sper că nu prea târziu!) să-mi pun oleacă de ordine în viaţă, timpul trece firesc. Dacă eşti ocupat, timpul trece normal. Dacă trăieşti la întâmplare, goneşte.

Ce planuri de viitor are scriitorul Dan Bistricean?

Aş vrea să mă mântuiesc.

Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră şi, poate, nu v-am întrebat? Mă refer la acele aspecte care au avut un rol important în povestea dumneavoastră de om al condeiului!

Nu trebuie să ştim prea mult unul despre altul. Trebuie să avem şi taine. Iar când suntem unii cu alţii să ne bucurăm. E suficient.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori din ziua de azi?

Nu cred. Să scrie, că dacă există înclinaţie în direcţia aceasta, e păcat să nu o facă. Am tot amintit de talantul primit. Dar înainte de toate să citească mult. Şi apoi să scrie. Şi să publice, chiar dacă e o perioadă tulbure pentru literatură şi pentru creaţie artistică în general.

Titu Maiorescu spunea: Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori şi fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea... Ce credeţi că voia, oare, să ne transmită scriitorul prin aceste cuvinte?

Se referă probabil la ideea că este loc sub soare pentru toţi. Lumea noastră e lumea oamenilor. Împăraţi, simpli supuşi, copii, bătrâni, răi, buni, femei, bărbaţi, frumoşi, boccii. Oameni. Lumea. Creaţia lui Dumnezeu. 

Ne apropiem de finalul acestui interviu şi vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor! Unde vă pot găsi ? Cum îşi pot procura cărţile dumneavoastră?

Cărţile mele sunt în biblioteci publice. La Brăila, la Suceava şi la Bucureşti. Dar nu-mi fac iluzii, lumea nu prea îl mai caută nici pe Eminescu şi o să-l caute acum pe Bistricean...

Şi pentru că am dori să încheiem acest inteviu într-un ton al mulţumirilor, ne-ar plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni care au reuşit să traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră.  Acei oameni care v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi, poate, treptele succesului scriitoricesc.                                                       

Poate mă repet pe undeva, îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă trezesc viu dimineaţa...

 

(Interviu realizat în decembrie 2020)

Georgeta MUSCĂ-OANĂ, un amestec de nobleţe şi extremă emoţie (partea a II- a)

 Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis uşile de-a lungul vieţii?

 În viaţă uşile nu mi s-au deschis deloc uşor, am luptat mult pentru tot ce am dorit să realizez, eşecul nu m-a prăbuşit, din contră, m-am mobilizat şi am devenit din ce în ce mai puternică. Indiferent cât de grea a fost lupta, nu am uitat să-i fiu recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că m-a însoţit permanent şi m-a binecuvântat cu realizări.

Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

Spre deosebire de educaţia instituţionalizată, Viaţa are un curriculum diferenţiat perfect adaptat fiecărei fiinţe umane! De asemenea, cred că Viaţa nu ne notează! Având un curriculum individualizat, nu este nevoie de calificative sau note. Viaţa ne dă teste! La test obţinem doar admis sau respins. Este în joc o miză mult mai profundă! Este în joc transmutarea erorilor pentru a putea trece la următorul nivel pe scara cunoaşterii şi evoluţiei umane.

Care au fost reperele morale la care v-aţi raportat pe parcursul existenţei dumneavoastră?

Reperele morale primordiale au fost cei doi părinţi ai mei, dar şi bunicii care au marcat profund acea zestre cu care am lucrat în parcurgerea curriculumului individualizat pe care l-am menţionat anterior.

Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni care ne-au sădit, cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?

Cred cu tărie că mi-a fost dat să trăiesc într-un univers inteligent în care principiul cel mai relevant pentru conştientizarea importanţei fiinţării noastre este tocmai faptul că absolut totul se înregistrează în cea mai fină nanoparticulă din corpul nostru! Totul în viaţa noastră se derulează cu o precizie matematică! Nimic nu este întâmplător! Nici măcar acest interviu. Întâmplările sau fiinţele cu care ne intersectăm sunt doar piesele unui imens puzzle care are relevanţă în economia lui Dumnezeu.

Am dori să ne vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru care v-aţi sacrifica o clipă din timpul dumneavoastră. Aşadar, dezvăluiţi-ne câteva nume din jurnalul sufletului scriitoarei Georgeta Muscă-Oană!

Mi-aş sacrifica nu doar o clipă, ci miliarde de clipe pentru fiul meu. Din păcate, a părăsit scena terestră prea repede, dar nu există zi să nu mă gândesc la el!

Inevitabil, în lumea în care trăim, există momente când poate rănim - verbal desigur! - un semen de-al nostru. A existat în traseul dumneavoastră profesional o persoană pe care aţi supărat-o şi căreia aţi fi dispusă să-i întindeţi astăzi mâna prieteniei?

Fiind nepoată de preot, am fost binecuvântată cu o educaţie aparte în abordarea problemelor de acest gen şi pot spune cu bucurie că am căutat pe tot parcursul meu profesional să nu-i rănesc pe cei din jur, iar dacă am fost rănită nu am ripostat. Sentimentele de nemulţumire ne perturbă, viaţa este destul de complicată, de ce să o mai complicăm şi noi cu trăiri fără sens?

Vă place să călătoriţi şi, dacă da, care sunt locurile care vă smulg promisiunea de a le revedea?

Îmi place foarte mult să călătoresc, să poposesc îndelung în mijlocul unei păduri, să ascult sunetul munţilor, şipotul apelor, să mă las învăluită de briza mării la răsăritul soarelui sau la apus. Nu contează locul în mod special, totul este să fiu în inima naturii.

Dincolo de scris, petreceţi clipe şi la braţul altei arte? Muzica? Desenul, poate?

Arta, indiferent de forma prin care se manifestă, este doza de hrană spirituală pe care ar trebui să o administrăm zilnic, prin intermediul ei putem deveni mai buni, mai calzi, mai deschişi spre comunicare. Dacă nu pot cânta, îi ascult cu plăcere pe cei care ştiu să o facă, dacă nu pot desena, îmi răsfăţ cu bucurie retina, admirând lucrările celor care au acest har.

V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe?

Nu cred că există om care să nu aibă cuibărită în minte sau în suflet măcar o fobie. Principala mea temere a fost dintotdeauna să nu îmi pierd esenţa divină în marasmul vieţii cotidiene!

 Pe parcursul vieţii, cum vi s-a părut că a trecut Timpul? A fost timpul dumneavoastră grăbit sau mai lent? V-a fost sau nu, prieten bun acesta?

 

Timpul este grăbit, dar am încercat să-mi fac din el un aliat. Consider că nu doare trecerea timpului, ci neştiinţa noastră de a trăi, de aceea nu regret clipele care au trecut, încerc să le dau valoare celor care vin.

Ce planuri de viitor are scriitoarea Georgeta Muscă-Oană?

Dintre proiectele mele de viitor amintesc aici volumele de poezii: Chemarea satelor, Cântecul inimii şi două volume de poezii pentru copii, toate în faza de finalizare.

Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră şi, poate, nu v-am întrebat? Mă refer la acele aspecte care au avut un rol important în povestea dumneavoastră de om al condeiului!

 

Dacă m-aţi fi întrebat cum m-aş fi simţit astăzi, dacă atunci când cuvântul mă implora să-l modelez, eu l-aş fi refuzat definitiv, v-aş răspunde simplu: aş fi asemeni unui infirm... Filozoful german Friedrich Nietzsche spunea: Fără muzică viaţa ar fi o greşeală; dar cum ar fi viaţa fără poezie? Pentru mine, aşa: De n-ai fi fost tu, poezie, cu trup sculptat în simţăminte,/ N-aş fi-nvăţat ruga Luminii, n-aş fi privit spre înainte!/ Aş fi rămas un gând, un nume… un glas cărunt cu şoapte frânte/ Şi-n iarna aspră, timpurie, o harfă ce-a uitat să cânte.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori din ziua de azi? 

Tinerii scriitori ar trebui să experimenteze zilnic în laboratorul creaţiei literare, să citească foarte mult, să lase la distilat anumite idei sau frânturi de creativitate, iar apoi să le amestece din nou în creuzetul minţii lor.

 Titu Maiorescu spunea: Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori şi fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea... Ce credeţi că voia, oare, să ne transmită scriitorul prin aceste cuvinte?

Este un citat superb care surprinde diversitatea scriitorilor. Mulţi autori sunt precum arborii de Sequoia. Unici si inegalabili. Alţi autori sunt mai puţin talentaţi, dar anumite creaţii ale acestora sunt precum florile atrăgătoare dintr-o poiană care îţi mângâie retina. Fireşte că există şi scriitori mărunţi precum firicelele de iarbă sau tufişuri, unde receptarea mesajelor este anevoioasă şi nu îţi lasă un ecou în suflet şi în minte.

Ne apropiem de finalul acestui interviu şi vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor! Unde vă pot găsi? Cum îşi pot procura cărţile dumneavoastră?

Sunt aproape de cititori prin lansări personale de carte, prin apariţii în presa scrisă şi televiziunea locală, am cărţi atât în Biblioteca gălăţeană V.A. Urechia, cât şi în biblioteci din alte localităţi, postez pe site-uri literare. Cărţile mele se găsesc şi în librăriile din oraşul Galaţi.

Şi pentru că am dori să încheiem acest interviu într-un ton al mulţumirilor, ne-ar plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni care au reuşit să traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră.  Acei oameni care v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi, poate, treptele succesului scriitoricesc.                                                     

Le port un respect deosebit celor care m-au încurajat să public prima carte, celor care m-au susţinut pe parcursul activităţii mele literare. Nu nominalizez pe nimeni din teama de a nu omite pe careva, dar oameni bine intenţionaţi, oameni frumoşi cu adevărat am întâlnit destui şi le mulţumesc.

 

(Interviu realizat în ianuarie 2021)