Dan BISTRICEAN, o voce autentică a literaturii române

 

Născut pe meleaguri sucevene, Dan Bistricean este absolvent al Facultăţii de Filozofie şi Istorie din Galaţi. Braţele iubirii avea să-l conducă pe meleagurile brăilene de care, se pare, s-a îndrăgostit iremediabil.

L-am cunoscut în anul 2010, la Biblioteca Judeţeană Panait Istrati din Brăila unde a avut loc lansarea primului meu volum de poezii. Am aflat ulterior că am lucrat amândoi pentru acelaşi cotidian brăilean, dar în perioade diferite. Am observat la el tăcerea ce îi împodobea chipul şi-i crea o aură de mister. Mi-am dorit să am ocazia de a sta la o poveste de viaţă cu el, în speranţa că voi reuşi să-i descopăr secretul ascuns dincolo de cortina chipului său ce pare că uită să zâmbească.

I-am admirat mereu munca de la bibliotecă, dar şi răbdarea cu care se dedica celor din jur. I-am rămas recunoscătoare pentru fotografiile de excepţie realizate pe parcursul evenimentelor din cadrul bibliotecii, lansări sau alte evenimente culturale şi pe care avea grijă să le trimită mereu celor imortalizaţi.

M-am simţit onorată când mi-a oferit cu autograf volumul Kerkoporta, iar apoi am aşezat bucuroasă pe raftul cărţilor mele volumul Amiaza omului cu felinar achiziţionat de pe internet şi pentru care am fost, oarecum, mustrată de autor că nu i l-am cerut personal. Până la urmă, consider că cel mai important este să aşez în propria colecţie, versurile unui condeier talentat din care pot gusta de fiecare dată când sufletul îmi cere.

De asemenea, îi sunt recunoscătoare că m-a adăugat în Dicţionarul Scriitorilor Brăileni, lucrare deosebită căreia i s-a dedicat alături de colegii săi bibliotecari.

În 2020, când l-am rugat să-mi acorde un interviu, a acceptat fără să-mi pună întrebări. Nu l-a interesat cine va mai apărea în carte, nici alte detalii privitoare la conceperea unei astfel de lucrări. Acceptul său venea după un refuz categoric al unui alt autor. Nu vă imaginaţi ce bucurie mi-a produs răspunsul său! Era acel strop de bunătate pe care-l căutam eu la oameni şi cu ajutorul căruia curajul mă mobiliza din nou...

Nu pot găsi cuvintele potrivite pentru a descrie un astfel de om, scriitor de excepţie de altfel, care ştie că este loc sub soare pentru toţi, că Dumnezeu ne-a creat egali şi care, asemeni mie, a înţeles că dorinţa de mântuire este cel mai înalt ideal uman.

Dar, să-l ascultăm pe interlocutorul nostru…

Ne-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, domnule Dan Bistricean, primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a produs acesta?

Am început să scriu în perioada liceului. Prin clasa a XI-a, după ce, în prealabil, citisem multă poezie. Eram pasionat de simbolişti, George Bacovia fiindu-mi foarte aproape de suflet. În acea perioadă chiar scriam în manieră simbolistă, iar cei foarte puţini, cărora le arătasem versurile, îmi reproşau că sunt sumbre. Mă rog, eram adolescent, mai mult judecam viaţa, decât o trăiam... Acum nu-mi mai amintesc dacă acesta a fost principalul motiv pentru care nu m-am grăbit să public poeziile, dar oricum, scriam mai mult dintr-o necesitate lăuntrică şi nu ca să culeg impresii, aplauze sau observaţii critice.

Care vă sunt rădăcinile? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră?  

Sunt născut la Suceava. Tata este dintr-un sat de lângă Mălini. Vara întreagă stăteam acolo. La casa lui Nicolae Labiş, m-a dus prima oară bunica din partea tatei. Mama, femeie simplă, muncitor la o fabrică din Suceava, fusese foarte bună la limba şi literatura română şi ştia pe dinafară kilometri întregi de versuri din clasicii români, ne recita inclusiv Moartea căprioarei. Ceea ce vreau să spun este faptul că sunt anumite lucruri din copilărie care ţi se aşază undeva, prin ungherele fiinţei şi, la un moment dat, ele pot ieşi iar, într-o formă anume. Adică pot exista, de pildă şi cei şapte ani de poezie de acasă, ca amprentă perpetuă...

Vă invit să ne povestiţi despre cărţile publicate de dumneavoastră! Cum s-au născut acestea ? Care a fost povestea lor? Au fost inspiraţii de moment sau lucrări planificate îndelung?

Cărţile au apărut târziu. Am debutat la 34 de ani, la Brăila. O spun fără ezitare, dacă nu veneam să trăiesc lângă Dunăre, nu cred că ieşeam vreodată cu versuri tipărite.

Brăila este un mediu spiritual care instigă la creaţie. Oraşul acesta, atât de puţin iubit de edilii săi şi destul de înapoiat economic, este un fenomen, o pepinieră permanentă de valori care, realmente, te înfioară. Şi dacă ai cumva un talant al tău, Brăila te îndeamnă să-l înmulţeşti.

Toate cele patru cărţi ale mele, precum şi accederea în Uniunea Scriitorilor sunt legate de cei 16 ani de existenţă în oraşul lui Panait Istrati.

Care este cel mai frumos lucru ce vi s-a întâmplat  pe parcursul carierei scriitoriceşti? Vă rog să amintiţi şi eventualele distincţii obţinute!

Încep cu răspunsul la ultima parte a întrebării. Distincţii nu am avut şi nici nu mi-am dorit. Nu dintr-o falsă modestie, ci pentru că nu ştiu la ce mi-ar fi folosit. Ce să faci cu distincţiile? Am avut o sumedenie de cronici sau recenzii la volumele scrise şi, mare parte, au fost pozitive. Nu e destul? Deşi, în ultimă instanţă, nici cu acestea nu faci nimic. Peste toate se aşază colbul, mai devreme sau mai târziu. Cât despre întâmplările frumoase din viaţa de scriitor, acestea sunt legate în special de întâlnirea cu nişte oameni frumoşi. Îi amintesc aici doar pe scriitorul Cristian Robu-Corcan şi pe regretaţii Corneliu Ifrim, Sorin Leu şi dr. Nicu Teodorescu, brăileni care m-au determinat să leg o prietenie perpetuă cu acest spaţiu bărăganic.

Există cumva şi un moment  mai  puţin plăcut din acest punct de vedere?

Momentele neplăcute sunt momente pedagogice. Ţin de pedagogia vieţii. Momentele neplăcute sunt de fapt încercări absolut necesare pentru a te dumiri ce-i cu viaţa asta în care Dumnezeu ne-a lăsat să ne croim un drum.

Cum aţi descrie paşii succesului pentru un scriitor? Vine acesta doar din talent  sau este nevoie şi de efort susţinut?

Succesul e la fel ca distincţia. Deşertăciune. Dacă se întâmplă totuşi să ajungi un scriitor bun, asta ţine în foarte mare măsură de talent. Sau de... talant, cum spuneam mai înainte. Iar talantul nu-i al tău, e primit în dar. Numai că Dumnezeu ne cere să-l sporim şi atunci începe să conteze mult efortul personal. Dar pentru acest efort îţi trebuie un răgaz, o perioadă de refugiu din lumea asta care începe să semene cu un ospiciu şi care caută parcă să te înghită. Lumea se plânge că nu mai are timp. Cui îi pasă şi de suflet, va găsi mereu acest răgaz şi să scrie, să citească, să se roage, să cânte, să se joace, să iubească. Dacă ne îndepărtăm total de acestea, avem toate şansele să începem să semănăm cu... gibonii.

 

De multe ori, în viaţă, avem nevoie de modele. Există un scriitor a cărui operă v-a inspirat? Sau, poate, v-a marcat?

 Spuneam la început că eram ataşat de poezia lui Bacovia, liceean fiind. În egală măsură îi preţuiesc mult pe Eminescu, Labiş, Stănescu, Dimov, Turcea, Naum. Din poezia universală îi am prieteni pe: Trakl, Esenin, Montale, Borges, Pound sau Jim Morrison. Sunt mulţi, dar i-am amintit doar pe cei  pe care îi recitesc mereu când am chef de lectură lirică.

Orice om al literelor are nevoie în munca sa de o inspiraţie specială. Care a fost muza dumneavoastră? Care au fost temele ce v-au fascinat şi pe care le-aţi abordat în scrierile dumneavoastră?

Muza mea în poezie a fost dintotdeauna... muzica. De altfel, consider că cele două arte sunt cele mai eterice dintre toate, greu de prins, de conceptualizat sau de definit. Ne scapă, sunt imposibil de atins, dar îţi subţiază sufletul în profunzime. Dintotdeauna mi-am creat o stare lirică ascultând muzică. La mine, muzica precede poezia. Aşa m-am obişnuit. Pot spune că am scris pe muzică. Cât despre teme, nu ştiu foarte exact să spun ce teme domină poezia mea. Poezia e ca un vis pe care îl scrii ca să nu-l uiţi, iar visul poate fi despre multe. Tematica onirică e vastă şi criticii sunt cei care stabilesc temele predilecte. Deşi, uneori zâmbeşti pentru că cel care îţi analizează scriitura găseşte deseori nişte sensuri care nu i-au trecut niciodată prin cap autorului.

Cine sau ce vă ajută atunci când scrieţi? De unde vă culegeţi nectarul cuvintelor? Ce anume vă umple de energie?

Viaţa mă ajută să scriu. Simplul fapt că am deschis ochii dimineaţa e un miracol şi un dar dumnezeiesc. Acest miracol îţi dă puterea să faci multe, inclusiv poezie. Când intru într-o sală de clasă, de multe ori copiii mă întreabă joviali: Ce mai faceţi, domn’ profesor? Le spun: Sunt bucuros că m-am trezit viu în dimineaţa asta. Râd. Nu râdeţi, le zic, sunt semeni de-ai noştri care astăzi nu au mai deschis ochii... Aşadar, bucuraţi-vă, dar nu râdeţi!

Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, atributele principale ale unei cărţi valoroase?

Mă rezum să-l citez aici pe Cioran: O carte trebuie să fie o primejdie.

Ţin minte, când am debutat cu Ochii din buzunare, i-am dăruit cartea şi bunului meu prieten, caricaturistului Costel Pătrăşcan. A doua zi, cu umorul bine ştiut, Pătrăşcan mi-a spus la telefon: Bistricean, aseară am citit cartea ta cu ştreangul în mână... Am râs şi mi-am amintit de observaţiile din adolescenţă, cum că sunt prea sumbru în expresie. Da, cartea are un ton grav, în general registrul liric în care scriu este unul grav, dar n-aş spune că merge într-o zonă atât de tragică. Viaţa este un lucru foarte serios, dar asta nu înseamnă că nu ne putem bucura de ea.

Dacă aţi deţine o baghetă magică, care ar fi primul lucru pe care l-aţi schimba astăzi pe scena scriitorilor contemporani? Sau, poate, l-aţi adăuga?

Eu nu-mi doresc să schimb nimic în exterior. Nu mă interesează decât propria-mi schimbare. Înaintez în vârstă şi constat că sunt la fel ca acum 30 de ani când însăilam versuri simboliste: imperfect. Accederea la perfecţiune e o utopie, dar asta nu trebuie să ne blocheze în proiect. Avem nevoie să fim mai buni şi în sensul acesta trebuie să ne străduim mai mult.

Ce proiecte aveţi acum pe masa de scris? Ce proiecte v-au rămas, poate, nefinalizate ? Mă refer la cele din domeniul literar.

Evident, scriu. Mult mai rar ca înainte, dar... scriu. Am în plan o plachetă nouă, dar şi un volum în care să strâng cele mai faine poezii din toate patru volumele de până acum.

Ne puteţi descrie cum arată o zi din viaţa scriitorului Dan Bistricean? Câte ore petreceţi la masa de scris? Este scriitorul Dan Bistricean un om împăcat cu sine mereu?

Cum vă spuneam, mă bucur că mă trezesc viu dimineaţa. În fiecare zi la şase punct. Citesc ceva jumătate de oră. Nu spun ce. Apoi beau cafea. Pentru că sunt cel mai  matinal din casă, pregătesc micul dejun pentru copii şi pisici, dar şi cafeaua Cristinei. Apoi plec la şcoală. Asta dacă nu avem şcoală online. Vin de la şcoală. Mănânc şi apoi tai lemne sau mătur curtea ori fac altceva, muncă fizică, cumpărături. După care, până spre seară, îmi pregătesc lecţiile pentru a doua zi. Cu cei patru copii ai mei  nu fac lecţii, face soţia, îmi ajung cei 300 de spartani de la şcoală. Abia seara după ora zece mă întind, pun muzică, citesc. Dacă mă vizitează vreo idee, o scriu. O idee poate fi apoi un poem întreg. Sau nu. Cu puţin înainte de miezul nopţii adorm frânt.

Acum, în 2020, vă consideraţi un autor de succes? Dacă un cititor v-ar întreba care este diferenţa între un scriitor talentat şi unul mai puţin talentat, ce i-aţi răspunde?

Despre succes v-am spus deja părerea mea. Cât despre scriitori talentaţi şi mai puţin înzestraţi nu pot să exprim nimic. Adică aş putea, dar nu ne foloseşte.

Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba din traiectul vieţii dumneavoastră? Aşadar, există vreun regret în viaţa scriitorului Dan Bistricean?

Nu ştiu dacă aş schimba ceva. E suficient să ni le asumăm pe toate câte le-am făcut şi să le regretăm sincer pe cele care ne-au umbrit viaţa. Fără, însă, să picăm în deznădejde.

Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare i-aţi adresa scriitorului Dan Bistricean? Dar Omului Dan Bistricean?

 Eu ştiu... Poate aş relua o întrebare de mai sus: Ce citeşte? Ce iubeşte? Ce cărţi sau oameni i-au influenţat drumul existenţial? Consider că sunt foarte importante preocupările oamenilor şi tovărăşiile lor.

Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis uşile de-a lungul vieţii?

Ehe! Dumnezeu nu are uşi închise pentru noi, numai că noi păţim ca fata aia fudulă şi nătângă din povestea lui Creangă care şi-a ales cel mai voluminos cufăr... Plin cu năpârci şi balauri. Noi nu vrem uşi deschise, ne fascinează uşile închise, aurite, care sunt aşa doar la faţă, dincolo de ele nu se găseşte de fapt nimic sau poate acolo se află urâtul. Cred că de vreo două ori am nimerit uşi deschise, nu ştiu cât am vrut eu să păşesc dincolo de ele sau cât mi-a făcut vânt îngerul păzitor...

Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

Notele nu ni le acordăm noi. Le acordă Bunul Dumnezeu la dreapta lui Judecată. Examenul nu e foarte departe.

Care au fost reperele morale la care v-aţi raportat pe parcursul existenţei dumneavoastră?

Am visat dintotdeauna la cumpătare. Cumpătarea este un reper moral foarte important. Pe care eu încă nu mi l-am însuşit. Dar nu deznădăjduiesc...

Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni care ne-au sădit, cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?

Există o pronie divină care ne învăluie permanent. Asta e convingerea mea. Nu predestinare, ci pronie. Pronia nu-ţi anulează libertatea. Ajuns la maturitate, am avut câteva încercări dure, dar am avut lângă mine sfătuitori buni (asta tot datorită proniei). Şi sfinţi minunaţi prezenţi nu doar în icoane, ci şi în inimă, care m-au determinat să nu cârtesc, să merg înainte. Şi chiar să simt o mângâiere de zefir, la un moment dat. Fără îndoială, nu trăim în jocul întâmplărilor.

Am dori să ne vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru care v-aţi sacrifica o clipă din timpul dumneavoastră. Aşadar, dezvăluiţi-ne câteva nume din jurnalul sufletului scriitorului Dan Bistricean!

E greu acum. Acei oameni cărora le datorez ceva legat de impulsul pe care mi l-au dat în actul creaţiei au plecat. Dar le şoptesc numele cu dragoste dacă se întâmplă să mă rog.

Inevitabil, în lumea în care trăim, există momente când poate rănim - verbal desigur! - un semen de-al nostru. A existat în traseul dumneavoastră profesional o persoană pe care aţi supărat-o şi căreia aţi fi dispus să-i întindeţi astăzi mâna prieteniei?

I-am supărat pe mulţi semeni de-ai mei. Asta pentru că inteligenţa este un fenomen episodic. Dar nu am aşteptat niciodată prea mult ca să-mi cer iertare. Am făcut-o sincer, aşa am fost educat.

Vă place să călătoriţi şi, dacă da, care sunt locurile care vă smulg promisiunea de a le revedea?

Sunt foarte sedentar. Foarte casnic, nu-mi prea plac voiajele. Dar am copii şi o soţie minunată care mă scot din această letargie de mizantrop. Oricum, alegem mereu să călătorim în ţară. Şi trebuie să recunosc: călătoriile sunt nişte lecţii extraordinare faţă de manualele de şcoală pe care le măzgălesc, plictisiţi, copiii noştri.

Dincolo de scris, petreceţi clipe şi la braţul altei arte? Muzica? Desenul, poate?

Muzica. Vă spuneam la început de mama mea - om simplu de la ţară, apoi muncitor la o uzină comunistă - a iubit enorm literatura română clasică în adolescenţă. Şi acum, la 70 şi ceva de ani, reproduce cu lejeritate strofe întregi din Eminescu, Labiş sau Coşbuc. Tata, la fel de simplu, la fiecare salariu lunar, cumpăra două discuri de vinil, unul pentru el cu muzică populară, iubea folclorul, şi unul pentru noi, cu muzică clasică. Şi uite aşa, lângă pick-up-ul nostru rusesc de acasă se strânsese un munte de discuri cu Bach, Mozart, Haydn, Wagner, coruri din opere celebre şi aşa mai departe. Nu am devenit niciodată un meloman profesionist cu veleităţi de muzicolog. Dar am avut un contact permanent cu muzica cultă şi aceste întâlniri  mi-au şlefuit sufletul.

V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe?

Ei, omul trebuie să se teamă doar de Dumnezeu, dar nu cu groază, ci aşa cum te temi de tatăl tău, frica să nu dezamăgeşti. De oameni trebuie doar să-ţi fie ruşine, dacă le-ai făcut rău sau dacă vrei să fiiprevăzător ca să nu le faci rău. Cât despre cei care nu te plac, trebuie distanţă. Fără ură, doar distanţă.

 Pe parcursul vieţii, cum vi s-a părut că a trecut Timpul? A fost timpul dumneavoastră grăbit sau mai lent? V-a fost sau nu, prieten bun acesta?

Când l-am pierdut aiurea (şi ce mult am pierdut!) fără să am o disciplină interioară şi exterioară a trecut cum trecea trenul rapid printr-o haltă. De când am început (sper că nu prea târziu!) să-mi pun oleacă de ordine în viaţă, timpul trece firesc. Dacă eşti ocupat, timpul trece normal. Dacă trăieşti la întâmplare, goneşte.

Ce planuri de viitor are scriitorul Dan Bistricean?

Aş vrea să mă mântuiesc.

Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră şi, poate, nu v-am întrebat? Mă refer la acele aspecte care au avut un rol important în povestea dumneavoastră de om al condeiului!

Nu trebuie să ştim prea mult unul despre altul. Trebuie să avem şi taine. Iar când suntem unii cu alţii să ne bucurăm. E suficient.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori din ziua de azi?

Nu cred. Să scrie, că dacă există înclinaţie în direcţia aceasta, e păcat să nu o facă. Am tot amintit de talantul primit. Dar înainte de toate să citească mult. Şi apoi să scrie. Şi să publice, chiar dacă e o perioadă tulbure pentru literatură şi pentru creaţie artistică în general.

Titu Maiorescu spunea: Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori şi fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea... Ce credeţi că voia, oare, să ne transmită scriitorul prin aceste cuvinte?

Se referă probabil la ideea că este loc sub soare pentru toţi. Lumea noastră e lumea oamenilor. Împăraţi, simpli supuşi, copii, bătrâni, răi, buni, femei, bărbaţi, frumoşi, boccii. Oameni. Lumea. Creaţia lui Dumnezeu. 

Ne apropiem de finalul acestui interviu şi vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor! Unde vă pot găsi ? Cum îşi pot procura cărţile dumneavoastră?

Cărţile mele sunt în biblioteci publice. La Brăila, la Suceava şi la Bucureşti. Dar nu-mi fac iluzii, lumea nu prea îl mai caută nici pe Eminescu şi o să-l caute acum pe Bistricean...

Şi pentru că am dori să încheiem acest inteviu într-un ton al mulţumirilor, ne-ar plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni care au reuşit să traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră.  Acei oameni care v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi, poate, treptele succesului scriitoricesc.                                                       

Poate mă repet pe undeva, îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă trezesc viu dimineaţa...

 

(Interviu realizat în decembrie 2020)

Georgeta MUSCĂ-OANĂ, un amestec de nobleţe şi extremă emoţie (partea a II- a)

 Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis uşile de-a lungul vieţii?

 În viaţă uşile nu mi s-au deschis deloc uşor, am luptat mult pentru tot ce am dorit să realizez, eşecul nu m-a prăbuşit, din contră, m-am mobilizat şi am devenit din ce în ce mai puternică. Indiferent cât de grea a fost lupta, nu am uitat să-i fiu recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că m-a însoţit permanent şi m-a binecuvântat cu realizări.

Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

Spre deosebire de educaţia instituţionalizată, Viaţa are un curriculum diferenţiat perfect adaptat fiecărei fiinţe umane! De asemenea, cred că Viaţa nu ne notează! Având un curriculum individualizat, nu este nevoie de calificative sau note. Viaţa ne dă teste! La test obţinem doar admis sau respins. Este în joc o miză mult mai profundă! Este în joc transmutarea erorilor pentru a putea trece la următorul nivel pe scara cunoaşterii şi evoluţiei umane.

Care au fost reperele morale la care v-aţi raportat pe parcursul existenţei dumneavoastră?

Reperele morale primordiale au fost cei doi părinţi ai mei, dar şi bunicii care au marcat profund acea zestre cu care am lucrat în parcurgerea curriculumului individualizat pe care l-am menţionat anterior.

Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni care ne-au sădit, cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?

Cred cu tărie că mi-a fost dat să trăiesc într-un univers inteligent în care principiul cel mai relevant pentru conştientizarea importanţei fiinţării noastre este tocmai faptul că absolut totul se înregistrează în cea mai fină nanoparticulă din corpul nostru! Totul în viaţa noastră se derulează cu o precizie matematică! Nimic nu este întâmplător! Nici măcar acest interviu. Întâmplările sau fiinţele cu care ne intersectăm sunt doar piesele unui imens puzzle care are relevanţă în economia lui Dumnezeu.

Am dori să ne vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru care v-aţi sacrifica o clipă din timpul dumneavoastră. Aşadar, dezvăluiţi-ne câteva nume din jurnalul sufletului scriitoarei Georgeta Muscă-Oană!

Mi-aş sacrifica nu doar o clipă, ci miliarde de clipe pentru fiul meu. Din păcate, a părăsit scena terestră prea repede, dar nu există zi să nu mă gândesc la el!

Inevitabil, în lumea în care trăim, există momente când poate rănim - verbal desigur! - un semen de-al nostru. A existat în traseul dumneavoastră profesional o persoană pe care aţi supărat-o şi căreia aţi fi dispusă să-i întindeţi astăzi mâna prieteniei?

Fiind nepoată de preot, am fost binecuvântată cu o educaţie aparte în abordarea problemelor de acest gen şi pot spune cu bucurie că am căutat pe tot parcursul meu profesional să nu-i rănesc pe cei din jur, iar dacă am fost rănită nu am ripostat. Sentimentele de nemulţumire ne perturbă, viaţa este destul de complicată, de ce să o mai complicăm şi noi cu trăiri fără sens?

Vă place să călătoriţi şi, dacă da, care sunt locurile care vă smulg promisiunea de a le revedea?

Îmi place foarte mult să călătoresc, să poposesc îndelung în mijlocul unei păduri, să ascult sunetul munţilor, şipotul apelor, să mă las învăluită de briza mării la răsăritul soarelui sau la apus. Nu contează locul în mod special, totul este să fiu în inima naturii.

Dincolo de scris, petreceţi clipe şi la braţul altei arte? Muzica? Desenul, poate?

Arta, indiferent de forma prin care se manifestă, este doza de hrană spirituală pe care ar trebui să o administrăm zilnic, prin intermediul ei putem deveni mai buni, mai calzi, mai deschişi spre comunicare. Dacă nu pot cânta, îi ascult cu plăcere pe cei care ştiu să o facă, dacă nu pot desena, îmi răsfăţ cu bucurie retina, admirând lucrările celor care au acest har.

V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe?

Nu cred că există om care să nu aibă cuibărită în minte sau în suflet măcar o fobie. Principala mea temere a fost dintotdeauna să nu îmi pierd esenţa divină în marasmul vieţii cotidiene!

 Pe parcursul vieţii, cum vi s-a părut că a trecut Timpul? A fost timpul dumneavoastră grăbit sau mai lent? V-a fost sau nu, prieten bun acesta?

 

Timpul este grăbit, dar am încercat să-mi fac din el un aliat. Consider că nu doare trecerea timpului, ci neştiinţa noastră de a trăi, de aceea nu regret clipele care au trecut, încerc să le dau valoare celor care vin.

Ce planuri de viitor are scriitoarea Georgeta Muscă-Oană?

Dintre proiectele mele de viitor amintesc aici volumele de poezii: Chemarea satelor, Cântecul inimii şi două volume de poezii pentru copii, toate în faza de finalizare.

Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră şi, poate, nu v-am întrebat? Mă refer la acele aspecte care au avut un rol important în povestea dumneavoastră de om al condeiului!

 

Dacă m-aţi fi întrebat cum m-aş fi simţit astăzi, dacă atunci când cuvântul mă implora să-l modelez, eu l-aş fi refuzat definitiv, v-aş răspunde simplu: aş fi asemeni unui infirm... Filozoful german Friedrich Nietzsche spunea: Fără muzică viaţa ar fi o greşeală; dar cum ar fi viaţa fără poezie? Pentru mine, aşa: De n-ai fi fost tu, poezie, cu trup sculptat în simţăminte,/ N-aş fi-nvăţat ruga Luminii, n-aş fi privit spre înainte!/ Aş fi rămas un gând, un nume… un glas cărunt cu şoapte frânte/ Şi-n iarna aspră, timpurie, o harfă ce-a uitat să cânte.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori din ziua de azi? 

Tinerii scriitori ar trebui să experimenteze zilnic în laboratorul creaţiei literare, să citească foarte mult, să lase la distilat anumite idei sau frânturi de creativitate, iar apoi să le amestece din nou în creuzetul minţii lor.

 Titu Maiorescu spunea: Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori şi fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea... Ce credeţi că voia, oare, să ne transmită scriitorul prin aceste cuvinte?

Este un citat superb care surprinde diversitatea scriitorilor. Mulţi autori sunt precum arborii de Sequoia. Unici si inegalabili. Alţi autori sunt mai puţin talentaţi, dar anumite creaţii ale acestora sunt precum florile atrăgătoare dintr-o poiană care îţi mângâie retina. Fireşte că există şi scriitori mărunţi precum firicelele de iarbă sau tufişuri, unde receptarea mesajelor este anevoioasă şi nu îţi lasă un ecou în suflet şi în minte.

Ne apropiem de finalul acestui interviu şi vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor! Unde vă pot găsi? Cum îşi pot procura cărţile dumneavoastră?

Sunt aproape de cititori prin lansări personale de carte, prin apariţii în presa scrisă şi televiziunea locală, am cărţi atât în Biblioteca gălăţeană V.A. Urechia, cât şi în biblioteci din alte localităţi, postez pe site-uri literare. Cărţile mele se găsesc şi în librăriile din oraşul Galaţi.

Şi pentru că am dori să încheiem acest interviu într-un ton al mulţumirilor, ne-ar plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni care au reuşit să traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră.  Acei oameni care v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi, poate, treptele succesului scriitoricesc.                                                     

Le port un respect deosebit celor care m-au încurajat să public prima carte, celor care m-au susţinut pe parcursul activităţii mele literare. Nu nominalizez pe nimeni din teama de a nu omite pe careva, dar oameni bine intenţionaţi, oameni frumoşi cu adevărat am întâlnit destui şi le mulţumesc.

 

(Interviu realizat în ianuarie 2021)

 

Georgeta MUSCĂ-OANĂ, un amestec de nobleţe şi extremă emoţie (partea I)

 

Demult nu mi s-a mai întâmplat să iau un interviu cuiva şi să am impresia că, parcă, se scrie o poezie. Şi nu a fost doar emoţia cuvintelor rostite, ci chiar blândeţea chipului rupt dintr-o simfonie perfectă a rimelor.

M-am bucurat enorm când am aflat (la intervenţia unui înger păzitor!) că a acceptat provocarea de a ne destăinui câteva din amintirile preţioase sufletului său. Este, pot să spun, unul din acei oameni care risipeşte încredere şi optimism în preajmă şi n-ar ofensa aproapele nici măcar cu o umbră din trecerea pasului său. 

Puţine sunt persoanele cu o astfel de atitudine, mă refer la cele care mi-au intersectat mie drumul vieţii, lângă care oricine  îşi deschide sufletul ca-ntr-o spovedanie. Ascultându-i cuvintele, ai senzaţia că culegi stele dintr-un râu ce curge domol printre gânduri.

 De unde izvorăşte liniştea interlocutoarei noastre, vă invit să descoperim împreună pe parcursul acestui interviu.

Mi-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, doamnă Georgeta Muscă-Oană primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a produs acesta?

Cred că eram prin clasa a patra sau a cincea când am început să scriu într-un jurnal, dar simţeam cum mocnea în mine dorinţa de a scrie şi altceva, mă simţeam confortabil în lumea cuvintelor… Abia la începutul clasei a noua, în pauza dintre două ore, cu gândul către mama (care îşi începuse călătoria astrală cu doi ani în urmă), având senzaţia că a fost alături de mine doar o clipă, am aşezat pe ultima filă a unui caiet aceste cuvinte la care nu am mai renunţat: Acum se zbate-n efemer,/ Acum se scurge-n veşnicie,/ Nu e nimic şi este totul.../ E clipa!

Uşor, uşor, am prins curaj şi am devenit slujitor docil cuvântului. Poezia a avut darul de a mângâia creştetul durerii, m-a ajutat ca în nopţile îndoliate să pot cânta pe clape de lumină şi m-a dus acolo unde numai visul reuşea să ajungă.   

Care vă sunt rădăcinile? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră?

Născută la 22 iunie 1954, în comuna Rediu, judeţul Galaţi, am avut şansa de a fi aproape de natură, de oameni simpli, muncitori şi generoşi, toate acestea influenţându-mi personalitatea. Profesia aleasă pare a fi un paradox.... Deşi am fost atrasă de mică de literatură, deşi am absolvit secţia umanistă a unui liceu teoretic, m-am îndreptat spre lumea cifrelor. Economist fiind şi îndrăgostită de cuvânt, am reuşit să înfrăţesc poemul cu balanţa, care, de-a lungul anilor, au mers mână în mână pe aceeaşi stradă.

Copilăria naşte lumi extraordinare. Vorbiţi-ne despre copilăria dumneavoastră! Ce amintiri vă răscolesc sufletul atunci când vă întoarceţi cu gândul la perioada aceasta a vieţii? Ce moment din copilărie lăsa să se întrevadă talentul de a scrie?

Atunci când ai şansa să ai mai mulţi fraţi, chiar dacă sunt şi greutăţi, copilăria nu poate fi decât frumoasă. Normal că fiecare dintre noi avea sarcini bine stabilite, le rezolvam cu răspundere, iar în timpul liber citeam, făceam mult sport, mergeam cu bicicletele la pădure, organizam concursuri de orientare, ne opream pe malul apei sau într-o poiană şi ascultam glasul inconfundabil al naturii. Iernile aveau un farmec aparte, era o plăcere deosebită să patinăm pe lacul din apropierea casei… Fie vara, sub clar de lună şi cântec de greieri, fie iarna - inspirată de albul zăpezii sau flăcările jucăuşe, îmi plăcea să inventez poveşti pentru fraţii mei şi, pentru că am înţeles de timpuriu că sfârşitul copilăriei începe atunci când uităm să mai zâmbim, îmi doream să-i determin să zâmbească chiar şi când erau trişti.

Vă invit să ne povestiţi despre cărţile publicate de dumneavoastră! Cum s-au născut acestea? Care a fost povestea lor? Au fost inspiraţii de moment sau lucrări planificate îndelung?

Până acum am publicat un număr de optsprezece cărţi şi, dacă mă gândesc o clipă, fiecare are povestea ei. Am debutat cu volumul de poezii intitulat Pe frunte-mi plânge clipa, o carte scrisă în memoria celor doi fraţi plecaţi brusc spre eternitate; Balada lui Vasile cuprinde o baladă de 246 de strofe şi este inspirată din jurnalul unei surori care a lucrat o perioadă în Grecia, insula Creta; cartea Rătăciri este scrisă în memoria fiului meu care şi-a încheiat călătoria terestră destul de timpuriu; Soarele copilăriei cuprinde poezii pentru copii şi a prins viaţă în urma rugăminţii unui nepot…

Care este cel mai frumos lucru ce vi s-a întâmplat  pe parcursul carierei scriitoriceşti? Vă rog să amintiţi aici şi eventualele distincţii obţinute!

În luna noiembrie 2019, la Muzeul Brăilei Carol I,  a avut loc un spectacol de muzică şi poezie, Punte peste timp, organizat de doamna profesor Valentina Vintilă, eveniment la care  am fost invitatul de onoare. Am trăit un deosebit moment atunci când a venit către mine o doamnă care m-a întrebat cu emoţie dacă mă poate îmbrăţişa şi, cu lacrimi în ochi, mi-a mulţumit pentru tot ce am dăruit în acea seară prin prezentarea poeziilor mele. Mai sunt multe asemenea momente care mi s-au lipit de suflet.

M-aţi rugat să vă vorbesc despre distincţiile obţinute, o fac cu plăcere. Am participat la mai multe concursuri, festivaluri naţionale şi internaţionale de literatură la care am obţinut un număr de douăzeci şi două de premii şi treisprezece Diplome de Excelenţă.

Există cumva şi un moment  mai  puţin plăcut din acest punct de vedere?

Din fericire, nu am trecut prin momente mai puţin plăcute.

Cum aţi descrie paşii succesului pentru un scriitor? Vine acesta doar din talent  sau este nevoie şi de efort susţinut?

Succesul unui scriitor este precum un vârf de iceberg. În spatele unei creaţii literare sunt mii de clipe în care crâmpeie de idei sunt puse la distilat, sunt zeci de cuvinte nărăvaşe care au fost frământate în minte până ce s-au îmblânzit sub cravaşa armoniei cadenţelor dorite. Este adevărat că succesul îşi trage seva dintr-o nestăvilită bucurie de a te juca precum un magician cu slovele. Am fost mereu pasionată de literatură şi am citit enorm. Am cochetat cu creaţia poetică încă din adolescenţă. Nimeni nu poate nega faptul că un scriitor trebuie să aibă şi har, dar fără străduinţă şi perseverenţă nu poate exista succes. 

De multe ori, în viaţă, avem nevoie de modele. Există un scriitor a cărui operă v-a inspirat? Sau, poate, v-a marcat?

E destul de dificil să aleg doar un scriitor, dar trebuie să recunosc că am fost fascinată de pleiada de zeităţi din cartea Legendele Olimpului de Alexandru Mitru. Sincer, cred că aceasta este o carte de căpătâi deoarece literatura este impregnată cu multe simboluri şi ecouri mitologice din epoca străveche a umanităţii. În creaţia mea nu mi-am luat ca model un scriitor anume. Aşa cum fiecare om este unic şi scrierile lui trebuie să poarte această amprentă.

Orice om al literelor are nevoie în munca sa de o inspiraţie specială. Care a fost muza dumneavoastră? Care au fost temele ce v-au fascinat şi pe care le-aţi abordat în scrierile dumneavoastră?

Misiunea unui poet este nobilă şi doresc de fiecare dată ca textele mele să cuprindă o paletă cât mai largă de trăiri, să fie străbătute de armonia luminii existenţiale. Cea mai dragă sursă de inspiraţie pentru mine este însăşi Natura. Ondinele Dunării, Soarele, Luna, cerul presărat cu miraculoasele constelaţii stelare precum: Orion, Carul Mare sau Pleiadele, sălciile care străjuiesc malul apelor, marea cu zbuciumul ei nestins, fiica timpului - clipa, reprezintă doar câteva din sursele de inspiraţie. Muza regină va rămâne mereu Natura. 

Cine sau ce vă ajută atunci când scrieţi? De unde vă culegeţi nectarul cuvintelor? Ce anume vă umple de energie?

Se spune adesea că poezia izvorăşte din suferinţă. Nu ştiu dacă funcţionează acest principiu, dar ştiu că propriile zbateri sufleteşti constituie un resort extrem de puternic pentru mine. Este precum efectul de undă creat de căderea unei pietre în apa unui lac. De multe or m-am refugiat cu voluptate în creaţia poetică tocmai pentru că doar aici găsesc cel mai bun antidot pentru dezamăgirile vieţii terestre. Simt că doar în poezie pot fi eu însămi. 

Ce mă umple de energie? Când m-aţi invitat să particip la un Interviu cu scriitori dunăreni, am simţit o emoţie aparte şi am răspuns cu bucurie. Locuind în Galaţi, multe poeme s-au născut sub foşnet înlăcrimat de sălcii, sub privire libertină de pescăruş, pe malul Dunării. Dunărea este pentru mine sursa inepuizabilă de energie şi, tocmai de aceea, în semn de recunoştinţă, am scris cartea Murmur dunărean.

Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, atributele principale ale unei cărţi valoroase?

Subiectul cărţii, tehnica narativă, strategii eficiente, simboluri/metafore puternice, originalitate.

Dacă aţi deţine o baghetă magică, care ar fi primul lucru ce l-aţi schimba astăzi pe scena scriitorilor contemporani? Sau, poate, l-aţi adăuga?

 

Aş elimina trivialitatea sau supralicitarea vulgarităţii şi aş adăuga mai multă consideraţie pentru eleganţă şi stil.

Ce proiecte aveţi acum pe masa de scris? Ce proiecte v-au rămas, poate, nefinalizate? Mă refer la cele din domeniul literar.

Cu mulţi ani în urmă am lucrat la o carte de proză scurtă, Amurg în doi, dar nu am publicat-o încă şi îmi doresc să finalizez acele texte.

Ne puteţi descrie cum arată o zi din viaţa scriitoarei Georgeta Muscă-Oană? Câte ore petreceţi la masa de scris? Este scriitoarea Georgeta Muscă-Oană un om împăcat cu sine mereu?

Sunt persoane care spun că pot scrie oriunde şi oricând, alţii doar când muza nu le dă pace. Cred că adevărata inspiraţie este atunci când cuvintele te îmbie aşa cum numai ele ştiu să o facă şi te laşi purtat de mirificul val al creaţiei. Vibraţia interioară este cheia unei vieţi împlinite. Cred că abia în clipa în care  suntem pe aceeaşi undă cu sinele, menţinând armonia interioară, putem fi în armonie şi cu natura, şi cu cei din preajma noastră.

Acum, la început de an 2021, vă consideraţi un autor de succes? Dacă un cititor v-ar întreba care este diferenţa între un scriitor talentat şi unul mai puţin talentat, ce i-aţi răspunde?

Pentru mine este important faptul că până în anul 2020, am publicat mai multe exemplare decât m-aş fi aşteptat atunci când m-am încumetat să lucrez la primul volum de poezii. Odată ce am lansat primul volum, deja elicea interioară se pornise şi abia aşteptam să fiu martora publicării următorului volum.

Talentul se cultivă permanent. Devii un scriitor talentat sau mai bine spus din ce în ce mai talentat, doar lucrând cu sârg în laboratorul creaţiei literare.

Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba din traiectul vieţii dumneavoastră? Aşadar, există vreun regret în viaţa scriitoarei Georgeta Muscă-Oană?

Pe tâmpla sorţii, penelul timpului mi-a încrustat suişuri şi coborâşuri, lumini şi umbre, dar credinţa în divinitate m-a învăţat să mă strecor printre căderi, eşecul mi-a dat puterea de a merge mai departe, suferinţa a născut zâmbet, iar din lacrimi am înflorit iubirea pentru semeni. Honoré de Balzac spunea: Aminteşte-ţi de trecut numai în măsura în care îţi poatea aduce bucurii. Dacă viitorul îşi are originile în trecut, atunci ne rămâne doar să modelăm trecutul prin faptele viitoare.

Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare i-aţi adresa scriitoarei Georgeta Muscă-Oană? Dar Omului Georgeta Muscă-Oană?

Scriitoarei  Georgeta Muscă-Oană: Când vei scrie un roman?

Omului Georgeta Muscă-Oană: Crezi că există Viaţă şi dincolo de moartea terestră?