Vasile MANDRIC, cel mai bun autor de sonete al Brăilei ( partea a II-a)

 Există cumva şi un moment  mai  puţin plăcut din acest punct de vedere?

Prefer să ţin închis cufăraşul amintirilor neplăcute din acest segment al vieţii mele şi voi continua cu alte clipe plăcute din activitatea mea literară!

   Aş aminti de momentul când am câştigat premiul revistei Convorbiri Literare din 1974.

Am înfiinţat şi condus şase ani Cenaclul de Literatură Mihail Sadoveanu din Paşcani, editând cinci titluri de revistă, ultimul număr pe 30 aprile 1976. Fiind transferat în interes de serviciu la Brăila, după o lună, sâmbătă 29 mai, am înfiinţat la Clubul Progresul Cenaclul de literatură şi umor cu acesta realizând numeroase concursuri naţionale de epigramă şi literatură. Premianţi: Nicolae Petrescu, Ionescu Quintus, Costel Bunoaică etc. Cenaclul acesta a fost intitulat Danubiu de către academicianul Mocioiu, directorul Muzeului Brăila. Pentru divertisment am avut pe renumitul instrumentist Gheorghe Afloarei.

Am fost singurul poet din oraşul Brăila care a apărut la TVR în emisiunea Simonei Coroamă şi Sorin Grigorescu. După trei zile de căutări, organele de cultură au susţinut că nu sunt în localitate. Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu Sorin Grigorescu, căruia i-am comunicat că eu nu scriu poezie patriotardă. Lucru care i-a plăcut enorm, mai ales după ce m-a şi auzit recitind câteva poezii şi ulterior m-a felicitat.

Cum aţi descrie paşii succesului pentru un scriitor? Vine acesta doar din talent  sau este nevoie şi de efort susţinut? 

Depinde de scriitor! Există un proverb: Obraznicul mănâncă praznicul.

Dacă persoana respectivă nu prea are treabă cu morala sau credinţa, atunci ne putem aştepta la orice. Avem destule exemple în istorie (Nero), dar şi în jurul nostru.

Am editat publicaţia Cenaclul literar Uzina noastră, cenaclul fiind al IMMR-Paşcani, dar trecând la Casa de Cultură, am obţinut aprobare pentru patru foi volante, după care am editat revista Anii de ucenicie a Cenaclului Mihail Sadoveanu, apoi Revista Ritmuri şi Zenith. După 1989, am editat Revista Reflexe în oraşul Brăila.

Talentul şi numai talentul ar trebui să certifice valoarea unei opere literare şi meritele unui scriitor.

Cenaclul Danubiu, pe care l-am înfiinţat şi condus până în 1990, a organizat şi finalizat mai multe concursuri pe ţară de epigramă, poezie şi proză. Printre membri au fost scriitorii: Stuica Găgeanu, Viorel Munteanu, Marin Cioranu, Ene Veron, Petre Stroe şi subsemnatul, Vasile Mandric.

De multe ori, în viaţă, avem nevoie de modele. Există un scriitor a cărui operă v-a inspirat? Sau, poate, v-a marcat?

 

Da, mai mulţi scriitori, Publius Ovidius Nasos... Nu ştiu, de ce nu-l revendicăm noi? Roma l-a alungat pe nedrept şi n-a mai avut nevoie de el, dar noi avem. Când vom face un festival să-i cinstim memoria şi să recunoaştem că este străbunul nostru?

M-au inspirat: Panait Istrati, George Coşbuc, Eminescu, Vasile Alecsandri, Mark Twain, Francesco Petrarca, Dante Alighieri ori Maxim Gorki, Miguel de Cervantes, Rabindranath Tagore, Jorge Luis Borges, William Shekespeare, apoi Jules Vernes,Victor Hugo, Honore de Balzac etc.

Orice om al literelor are nevoie în munca sa de o inspiraţie specială. Care a fost muza dumneavoastră? Care au fost temele ce v-au fascinat şi pe care le-aţi abordat în scrierile dumneavoastră?

Am avut mai multe muze. Cea mai importantă a fost Dragostea, care ocupă aproape jumătate din ce am scris. Apoi Singurătatea. Această muză cam toată viaţa mi-a stat în preajmă. Dar a mai fost şi Muzica, care stătea totdeauna între Wagner şi singurătate. De multe ori, când muzele-mi erau plecate, îl rugam pe Edvard Grieg să mă lase să-i ascult cântecul lui, Solveig’s, de care eram îndrăgostit, iar Mozart îmi ştergea lacrimile cu vreo sonată. Datorită faptului că mi-am pierdut prima dragoste, mi s-a permanentizat, cred, tristeţea care m-a bântuit toată viaţa cum a vrut ea. De aceea  m-am interiorizat, punându-mi carapace peste carapace, dar sufletul meu era ca un vulcan în erupţie. Am fost şi sunt un nefericit, iar lucrul acesta n-aş vrea să molipsească pe nimeni!

Cine sau ce vă ajută atunci când scrieţi? De unde vă culegeţi nectarul cuvintelor? Ce anume vă umple de energie?

Scrii numai atunci când vrei să fugi de o realitate perversă şi nu poţi scăpa de ea. Scrii când ai o bucurie ori o satisfacţie imensă. Scrii când te ia viitura necazurilor şi nu ai nicio scăpare sau mai ales când iubeşti fără speranţă. Scrii pentru iubirea de mamă, de neam, de patrie şi de Dumnezeu, dacă eşti credincios scrii....

Nectarul cuvintelor se culege din lecturile cărţilor frumoase citite cu zeci şi zeci de ani în urmă, din cărţi de istorie, filozofie, critică şi presa literară.

Mă întrebaţi ce anume mă umple cu energie? Timpul! Nu mai am Timp! Timpul fuge de mine şi eu mă ţin cât mai pot de el!

Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, atributele principale ale unei cărţi valoroase?

Cartea este valoroasă numai pentru acel ce se foloseşte de  ea. Cartea tehnică este necesară pentru  procesul de învăţământ, în protecţia tuturor bunurilor, în sănătate, agricultură, informaţii, muzică, matematică etc. Cartea beletristică satisface setea de frumos, cultură şi cunoaştere. Cu ajutorul ei ne înţelegem trecutul, prezentul şi căutăm să ghicim viitorul prin literatura stiinţifico-fantastică. Cartea este un vast univers care înnobilează fiinţa umană. Cartea ne face să acceptăm trecutul aşa cum a fost, căci nu-l mai putem schimba. Să ne modelăm prezentul după nevoi dacă suntem în stare şi să aşteptăm viitorul, oricare ar fi el, hărăzit de soartă!

Dacă aţi deţine o baghetă magică, care ar fi primul lucru pe care l-aţi schimba astăzi pe scena scriitorilor contemporani? Sau, poate, l-aţi adăuga?

Aş înfiinţa un fel de bresle literare în oraşele mari. Iar editurile să hotărască singure cui va publica opera, deoarece pe piaţa literară este prea multă maculatură, scriitorul să-şi vândă opera editorului, iar în locul Uniunii Scriitorilor să se formeze un sindicat care va reprezenta pe fiecare membru scriitor etc.

Ce proiecte aveţi acum pe masa de scris? Ce proiecte v-au rămas, poate, nefinalizate ? Mă refer la cele din domeniul literar.

 

De curând am scos de sub tipar două cărţi: Simfonia albastră şi Sonete Crepusculare, iar în anul 2020, am terminat altă carte de sonete. Sper să găsesc bani pentru editare.

Ne puteţi descrie cum arată o zi din viaţa scriitorului Vasile Mandric? Câte ore petreceţi la masa de scris? Este scriitorul Vasile Mandric un om împăcat cu sine mereu?

Niciodată nu am fost împăcat cu mine! Necazurile s-au ţinut gârlă, dar eu am dat vina pe zodie şi timp, fiindcă acesta se acumulează în organism ca o formă de energie, făcându-mă, în profunzime, cu tendinţă spre introspecţie şi visare.

Scriam, în special dimineaţa cât mai devreme, orele 04-07, dar acum mai fac pauză câteodată. Sănătatea mă îngrijoreză şi de aceea o pun pe primul loc!

Acum, la început de an 2021, vă consideraţi un autor de succes? Dacă un cititor v-ar întreba care este diferenţa între un scriitor talentat şi unul mai puţin talentat, ce i-aţi răspunde?

Nu sunt eu în măsură să stabilesc ierarhia valorilor. Scriu să-mi potolesc setea de frumos. Să-mi găsesc forme noi de exprimare, să ascund înfrângerile şi rănile sufleteşti apelând la terapia cuvintelor. Doar numai aşa uit că sunt muritor şi asta mă face fericit. Unui cititor care în viaţa lui a făcut puţină lectură, s-ar putea să-i placă orice. Aşa că... poate să facă singur diferenţa. M-aş bucura nespus să fiu considerat un scriitor talentat.

Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba din traiectul vieţii dumneavoastră? Aşadar, există vreun regret în viaţa scriitorului Vasile Mandric?

Aş fi plecat din ţară, fără discuţii. Am fost logodit cu Gertrud Korowski din Mitweida, RDG. Plecam în Germania cu trei atuuri pe care le aveam: pricepere ca meseriaş, talentul care trebuia să-l dovedesc şi cu numele Mandric sau Mandrich, înapoi de unde au venit strămoşii mei.

Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare i-aţi adresa scriitorului Vasile Mandric? Dar Omului Vasile Mandric?

L-aş întreba ceea ce l-a întrebat frumoasa profesoară, domnişoara Putină, într-o oră de limbă română la Şcoala Profesională Roman: Ce cauţi tu aici, Vasile Mandric? Locul tău este în altă parte!

Am trăit într-un lagăr după cum chiar orânduirea recunoştea, lagărul socialist. Iar după înlăturarea lui s-a creat un sistem mai opresiv care a furat tot, dar cel mai important lucru, munca. Munca şi viaţa trebuiau consfinţite prin Constituţie. Minciuna şi furtul din bunul public ar trebui pedepsite cu moartea. Închipuiţi-vă o ţară unde n-ar exista minciuna, cea mai neagră pată a caracterului omenesc.      

Pe Vasile Mandric - Omul…l-aş întreba : De ce toată viaţa a alergat după cai morţi ? Să le ia potcoavele norocoase? Iar el degeaba alerga pe Calea Lactee, prinzând fluturi şi ţânţari, amăgindu-se că-s licurici şi că muza o să-l ospăteze cu un pahar de lapte…

Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis uşile de-a lungul vieţii?

Nu prea se potriveşte cu ce scrie Biblia. Dacă tot baţi de multe ori, s-ar putea  să iei bătaie ca la balamuc, deoarece şi creştinismul nu mai este ce scrie Biblia.

Desigur, rar au fost unii care m-au ajutat cu puţin, dar o carte costă foarte mult şi apoi, toţi prietenii aşteaptă să le-o dai cadou, iar pensia pe care o am nu-i nici pe jumătate pe cât o meritam. Şi este foarte înjositor să devii cerşetor…

Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

Întrebarea legată de note mă duce cu gândul la două momente din viaţă când am fost apreciat cu nota maximă.

Când m-am înscris în ciclul doi, odată, în timpul orei de istorie, directorul, care era profesorul acestei discipline, m-a poftit în bancă şi a vrut să facă o recapitulare a lecţiei. Am insistat să răspund eu şi i-am răspuns la toate trei lecţiile făcute până atunci: Israelul, Egiptul antic şi Comuna primitivă. Am luat nota 5 (se nota cu note ruseşti) echivalent cu 10 şi, atenţie, încă nu se uscase cerneala de la înscriere.

Am dat bacalaureatul cu rectorul universitar Rimer de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza  din Iaşi şi prof. Merişca, directorul Liceului din Târgu-Frumos, profesor de limba română şi l-am luat cu 10. Asta a fost odată...

Despre ce notă mi-aş acorda la momentul acesta, prefer să nu mă evaluez...

Care au fost reperele morale la care v-aţi raportat pe parcursul existenţei dumneavoastră?

Cinstea şi corectitudinea mi-au fost călăuze toată viaţa. Priceperea mea m-a ajutat totdeauna să fiu primul, indiferent în ce domeniu am lucrat. Am fost primul pionier din şcoală, conducător de unitate cu patru detaşamente, instructor în armată, fotografiat pe prima pagină a ziarului armatei în fruntea plutonului de transmisiuni. Am fost şef de cenaclu literar în mai multe localităţi, comandant adjunct al Batalionului de aruncătoare la Gărzile Patriotice…

Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni care ne-au sădit, cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?

 Am făcut şi multe greşeli în viaţa mea, dar una parcă mă face foarte vinovat şi mă macină cu amintirile ei. Am fost în tinereţile mele logodit cu o poetesă foarte talentată, pictoriţă, care era cu 17 ani mai mică. N-am vrut să devină văduvă tânără şi am lăsat actele uitate la Starea Civilă. Viaţa a purtat-o în Valea Jiului, unde un criminal a ucis-o cu zeci de lovituri de cuţit în scara blocului pentru un portofel şi o plasă de cumpărături. Se putea deci ca viaţa ei să fie salvată, dacă soarta nu era vitregă sau maică-sa se grăbea cu vreo 3-4 ani mai devreme.

Am dori să ne vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru care v-aţi sacrifica o clipă din timpul dumneavoastră. Aşadar, dezvăluiţi-ne câteva nume din jurnalul sufletului scriitorului Vasile Mandric!

 Am avut prieteni pe care i-am ajutat foarte mult, în multe domenii şi n-aş vrea să le dau numele aici, în afară de cei care nu mai sunt: Viorel Munteanu, Nelu Balint, Nicolae Labiş şi Daniel Lascu; Fie-le ţărâna uşoară! Pot totuşi să mai adaug pe Augustin Doman, Aurel Ştefanache, Emilian Marcu şi mulţi alţii.

Inevitabil, în lumea în care trăim, există momente când poate rănim – verbal desigur! - un semen de-al nostru. A existat în traseul dumneavoastră profesional o persoană pe care aţi supărat-o şi căreia aţi fi dispus să-i întindeţi astăzi mâna prieteniei?

 Da! Eu am fost încă din tinereţe epigramist, iar câteodată am sărit calul, cu toate că, în codul nostru deontologic, ni se fixează nişte limite. Sincer, îmi pare rău!

Epigrama poate să fie mai tăioasă decât sabia! Sper ca cei cărora le-am dedicat unele epigrame tăioase să mă fi iertat şi să fi înţeles actul artistic în toată splendoarea lui.

Vă place să călătoriţi şi, dacă da, care sunt locurile care vă smulg promisiunea de a le revedea?

Am călătorit în Bulgaria şi Germania. Aş vrea să călătoresc în Italia şi Grecia fiindcă le cunosc istoria. De asemenea, în Turcia şi Israel, dar totul este o himeră... mă mulţumesc cu visul.

Dincolo de scris, petreceţi clipe şi la braţul altei arte? Muzica? Desenul, poate?

Până am venit la Brăila am pictat. Aveam apartamentul în pictură murală. Îmi plăcea să pictez în ulei pe pânză şi ascultam zilnic muzică bună. Şi astăzi când am lipsă de inspiraţie apelez la Mozart, Greig, Ravel, Beethowen, Ceaikovschi, List, Masconi, Paganini, Berlioz, Porumbescu, Enescu etc.

V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe?

Desigur, toată viaţa m-am temut de ceva. M-am temut de bombe care treceau pe deasupra capului, de cartuşe care-mi treceau pe la urechi, de cutremurul pe care l-am apucat în1940. Şi azi port în mine câteva schije, două în mâna dreaptă şi una în picior, de la un brand explodat în faţa casei în aprilie 1944. Mi-a fost frică  de scarlatina pe care am avut-o, de tifos exantematic reumatic, căpătat în scoala profesională, diabet, boala lui Calache şi cancerul pe care îl am şi azi. Dar, cea mai nenorocită frică este frica scrisului. Frica de care nu scapi până nu-ţi dai foc manuscriselor. Avem şi un proverb noi, românii: Frica păzeşte bostănăria.     

Subiectul despre care vorbim face parte din cele trei principii care guvernează lumea vie şi anume: frica, foamea şi instinctul sexual. Fără frică am deveni foarte uşor victime.

Pe parcursul vieţii, cum vi s-a părut că a trecut Timpul? A fost timpul dumneavoastră grăbit sau mai lent? V-a fost sau nu, prieten bun acesta?

Vă răspund cu un vers: Prezentul, prizonier cărat mereu în cuşcă,/ Timpu-n copite ne despică zarea,/ Cu al lui Trecut, din viitor ne muşcă!

Nu! Timpul nu mi-a fost prieten! Din cauza lui am pierdut toate trenurile posibile!

Ce planuri de viitor are scriitorul Vasile Mandric?

Vasile Mandric nu mai are viitor, are numai trecut şi prezent! Viitorul este o himeră perversă pe care nu pot s-o pun gaj nici pentru o singură zi! Viitorul este o mare minciună pe care o aşteptăm nespus să devină adevăr!

 

Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră şi, poate, nu v-am întrebat? Mă refer la acele aspecte care au avut un rol important în povestea dumneavoastră de om al condeiului!

Când m-am încorporat în armată, un căpitan evreu m-a trimis la comandament unde se făcea o selecţie pentru furieri. Îi plăcea scrisul meu. Într-o sală de festivităţi un ofiţer ne-a dat să scriem o propoziţie: Bucureşti, oraş  frumos şi m-am trezit mare furier, iar nu după mult timp scriam scrisori de dragoste la amantele ofiţerilor sau la iubitele lor, unii chiar căsătorindu-se cu ele. În anul al doilea aveam diferite funcţii, chiar şi şef de gardă, când aveam timp suficient de scris, aşa că am avut mereu continuitate.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori din ziua de azi?

Să înveţe cât mai multe limbi străine, dar şi latina, străbuna noastră ! Se vor simţi, în orice mediu, superiori altora. Să citească operele mari ale omenirii, de la Homer cel mai mare scriitor antic a cărui operă conţine peste un milion de versuri. Dante Alighieri cu extraordinara Divina comedie, până la Mihai Eminescu, iar după aceea să se folosească de condei!

Titu Maiorescu spunea: Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori şi fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea... Ce credeţi că voia, oare, să ne transmită scriitorul prin aceste cuvinte?

Ca să-mi potolesc dorinţa mea de cunoaştere, am trecut, ca într-o revistă a vieţii mele, toate religiile şi cultele existente la noi. Într-una din zile, ne-am trezit invitaţi la Cultul Bahai, eu şi profesoara Maria Mogoşanu, deoarece venise cineva din Persia. Am rămas impresionaţi de câtă frăţietate era acolo. Am discutat despre religia lor, însă pe noi ne interesa totul despre Omar Khayam. În discuţiile purtate ne-a atras atenţia ceva asemănător cu ideile lui Maiorescu. Dumnezeu a creat specia umană neagră, albă, roşie, galbenă exact ca un strat de flori. Dacă ar fi numai albe sau numai galbene, ar crea disconfort, ar deranja, dar diversitatea este o minune a lui Dumnezeu care face lumea mai frumoasă!

Ne apropiem de finalul acestui interviu şi vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor! Unde vă pot găsi ? Cum îşi pot procura cărţile dumneavoastră?

Cred că cea mai potrivită urare este că le doresc multă sănătate şi fericire, să aibă parte de multe satisfacţii materiale şi spirituale, viaţă îndelungată ca să poată să se bucure de frumuseţile lumii în care trăim.

Mă pot găsi deocamdată, dacă mă caută, la Biblioteca Judeţeană Panait Istrati unde se află câteva numere din toate titlurile operelor mele, la Muzeul Carol I Brăila, la CARP Brăila, la Biblioteca V.A. Urechia din Galaţi, la Biblioteca Municipală Tecuci,Târgu-Bujor şi Paşcani.

Şi pentru că am dori să încheiem acest interviu într-un ton al mulţumirilor, ne-ar plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni care au reuşit să traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră. Acei oameni care v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi, poate, treptele succesului scriitoricesc.        

La întrebarea aceasta nu prea pot să vă răspund, fiindcă numai eu ştiu cât este de greu  să-ţi duci singur crucea.

Le mulţumesc din suflet (vorba marelui Eminescu) criticilor mei, pentru frumoasele recenzii şi comentarii cuprinse în reviste literare şi antologii şi le rămân profund recunoscător, cu atât mai mult, cu cât pe unii nici nu-i cunosc personal.            

 

(interviu realizat în ianuarie 2021)

 

Vasile MANDRIC, cel mai bun autor de sonete al Brăilei ( partea I)

 

Ştiam că este un epigramist strălucit, îl întâlnisem la unele evenimente culturale brăilene şi, recunosc, mă cam temeam de catrenul său ascuţit.

Fiind în căutarea unor scriitori dispuşi să se destăinuie în faţa cititorilor într-o altă lumină decât cea a propriilor opere, doamna Lucia Pătraşcu mi-a spus: Cel mai bun sonetist al Brăilei este domnul Vasile Mandric. Îi voi vorbi despre acest proiect şi îl voi convinge să ni se alăture. Zis şi făcut! Domnul Mandric a răspuns invitaţiei cu multă bunăvoinţă.

Într-o după-amiază am primit un telefon, iar vocea impunătoare de la celălalt capăt al firului m-a purtat pe nerăsuflate printr-o poveste uimitoare. Era chiar domnul Mandric care, cu vorba dulce moldovenească, m-a condus prin timp, făcându-mă părtaşă unor amintiri de neuitat din viaţa sa.

Trăitor din tinereţe pe pământul udat de Dunăre, Brăila, mi-a mărturisit că, deşi viaţa l-a adus pe aceste meleaguri, uneori s-a simţit neapreciat de confraţii săi condeieri.

Mi-a vorbit despre filele de manuscris păstrate cu sfinţenie în cufărul său literar, pagini pe care îşi doreşte să le tipărească în viitorul apropiat.

Navigând pe marea internetului, am citit mai mult despre poetul-artist care ştie să zugrăvească în sonetele sale cele mai înalte emoţii umane, Vasile Mandric, şi nu mică mi-a fost mirarea să descopăr opera sa vastă despre care, recunosc, ştiam foarte puţin în acel moment.

Despre semnătura sa inconfundabilă pe ogorul epigramei, poeziei şi nu numai, îl invit să ne vorbească pe parcursul acestui interviu.

Ne-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, domnule Vasile Mandric, primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a produs acesta?

Mă simt onorat să vin în întâmpinarea demersului dumneavoastră, atât cât mă mai lasă gândurile să plonjez, în nopţile cu insomnii, prin adâncurile copilăriei când poezia era mai întâi o joacă, apoi, mult mai târziu, profesiune de credinţă.

Primul pas către lumea mirifică a literelor a fost încă din timpul războiului. La noi în casă a fost repartizat în cantonament un ziarist de front rus. Seara pleca pe linia frontului, a doua zi îşi scria reportajul, apoi se odihnea ori citea presa de război. Într-una din zile a dat peste cărţile mele cu care trebuia să încep anul şcolar în toamna anului 1944. Acesta citea cu glas tare abecedarul scris cu alfabetul latin: C...a...p...r...a... c...u... t...r...e...i... i...e...z...i. Nu mi-a rupt cartea cu toate că, pe copertă, erau fotografiaţi soldaţi români pe tancuri, strivind soldaţi sovietici cu cap de porc.

După război am citit în romanul Soldaţii, volumul 1, Editura Cartea Rusă, un text despre mine, precum că: Scriam cu cărbune din vatră pe dosul sobei,versuri cu litere de tipar. Şi, într-adevăr, copiam din cartea de citire: În Transnistria pe plai, /Ară regele Mihai/ Mareşalu-n urma lui/ Strânge rodul grâului! şi pictam alte scene de război cu tancuri şi avioane după care, mama îmi mai trăgea câte-o scatoalcă înainte de a vărui soba din nou. Apoi, când am învăţat alfabetul, alegeam cuvinte pe care le împerecheam cu rime.

Poezia mi-a mângâiat sufletul mult mai devreme, când recitam sau cântam Alouette ori Lili Marlene. Atunci când m-am îndrăgostit pentru prima dată, în ciclul doi, am devenit prizonierul iubirii pentru toată viaţa. Am citit foarte multă poezie antică: Cântarea cântărilor, Psalmii lui David, Metamorfozele lui Ovidiu cu Tristele şi Ponticele şi mai ales  Arta Iubirii a lui Publius Ovidius Naso, am citit Vergiliu şi Horaţiu, apoi Pindar, din fantastica literatură greacă am citit Eschil, Sofocle, Euripide sau chiar filozofii: Aristotel, Platon, Xenofon, Democrit, Hesiod cu Munci şi zile etc. Apoi: Maiakovski, Puskin, Lemontov,Tolstoi, Gorki, Turgheniev, Gogol. Nu voiam să creadă profesoara, fiică de nobil rus, Parascovaia Crăciun, mama lui Victor şi Boris Crăciun, că fac parte din Suflete moarte. Apoi, mi-am continuat lectura cu: Isaac Benin, Şolohov, Alexei şi Lev Tolstoi, Dovstoievski, Fadeev etc.

Primele încercări au fost la cele două gazete de perete ale clasei a V-a în limba română şi rusă, articole pe care le schimbam săptămânal. Aşa am ajuns şef al  Cenaclului literar pe şcoală sub îndrumarea doamnei profesoare Natalia Doboş care ne preda şi elemente de teorie literară.

 După absolvire, m-am înscris la Şcoala Profesională Siderurgică nr. 3 Roman, o şcoală de meserii, unde se făceau doar două ore de limbă română consecutiv pe săptămână. Aici am scris numai în timpul orelor Decasonetul, o sută de sonete cu versul de zece silabe, un fel de replică pe care i-aş fi dat-o lui Petrarca, Laura fiind profesoara mea de limbă română, domnişoara Putină - o făptură de o rară frumuseţe. Cred că dumneaei mă bănuia demult, căci într-o bună zi, mi-a luat caietul din bancă, citind o parte, răsfoind din când în când paginile, apoi a dat liber la cursanţi în pauză, reţinându-mă pe mine. În loc să mă certe, m-a întrebat ce caut eu în şcoala aceea?! Printre lacrimi, i-am explicat că din cauza războiului administraţia comunei (cu şcoală cu tot!) s-a refugiat în Oltenia, iar toată populaţia a rămas sub ruşi, bineînţeles şi familia mea. Astfel că, cei doi ani pierduţi au fost socotiţi ca restanţieri, iar regimul comunist prin HCM (Hotărârea Consiliului de Miniştri) din August 1954, începea Programul de industrializare al ţării făcând meseriaşi din meseriaşi, tocmai cu întârziaţii, în şcoli profesionale specifice. Din cauza aceasta, visul meu de-a absolvi un liceu a fost spulberat, despărţindu-mă şi de dragostea mea cea frumoasă şi unică. Am plâns amarnic, iar dumneaei mă mângâia, mulţumindu-mi pentru versuri şi promiţându-mi că, după absolvire, mă va sprijini să-mi împlinesc visul, ajutându-mă să obţin o repartiţie în frumosul oraş Roman.

Am terminat şcoala având pe diplomă categoria 3, avansând pâna la categoria 6, dar în sistemul nostru de pensie sunt trecut ca necalificat, până în 1962 diploma mea fiind egală cu zero!

  Din 1955 am lucrat în cadrul regionalei CFR Iaşi, secţia L (director ing. Guliwati, un evreu polonez care nici nu cunoştea bine limba română). Eu, având ordin de serviciu pe toată regionala, participam la intervenţii  în limitele acesteia şi anume: Ilva Mică, Iteşti Bacău, Crasna, Bihăieşti, Dorohoi, Leorda Botoşani, Dolhasca-Fălticeni sau Dorneşti-Gura Putnei, Nisipitu-Vicşani, Moldoviţa Ferăstrău etc. Aşa l-am întâlnit pe Platon Pardău la Dorna; taică-su, nea Fane, îmi era prieten... pe Ion Puha, pe Dumitru Mazilu, fratele lui Ionel Mazilu, care era şef sector la Câmpulung-est şi pe Nicolae Labiş cu care m-am împrietenit, deoarece îi cunoşteam realizările din presa literară. El juca ţintar ca să-şi omoare timpul, cât făcea trenul dintre Dolhasca şi Fălticeni, iar eu l-am învăţat truca-truca şi ghiul-bahar. Avea o figură tristă, iar cearcănele-i deveneau mai proeminente când îi aminteam de osia roşie blestemată care trecea prin inima lui, una din figurile de stil folosite în poeziile lui proletcultiste.

 M-a rugat să-i arăt biletul meu de călătorie şi i-am arătat ordinul de serviciu care nu se viza la urcare în tren, decât o delegaţie însoţitoare (ordin de deplasare), în baza căreia eram pontat şi mi se plătea şi o diurnă, iar el mi-a arătat o foaie de drum de la Institut.

I-am zis că am înţeles cine-i plătea drumul, dar noi aveam stăpâni diferiţi. Eu  puteam să scriu tot ce-mi trecea prin gând despre dragoste, cum spunea Lucian Blaga în poemul Trei feţe din volumul Poemele luminii, iar cât despre Lazăr de la Rusca şi Minerii din Maramureş, îmi era de ajuns Maiakovski, suprimat în 1930 sau Maxim Gorki în 1938, cum se auzea din Occident... Nicu Labiş, fiind fiu de intelectuali, le cunoştea operele, atât lui Lucian Blaga, cât şi a lui Octavian Goga sau Mihai Beniuc şi Eminescu. Ne-am cumpărat amândoi două costume la fel de la un depozit uriaş din Fălticeni deservit de nişte vânzători evrei cunoscuţi de el.

În 10 decembrie 1956,  s-a transmis la radio accidentul blestemat, eu fiind la staţia CFR Floreni pe care urma să o dau în primire... Mă-nchideam în birou şi plângeam zile întregi... Aşa mi-am pierdut un prieten! Mă gândeam că nu trebuia să-i fi spus vorba aceea cu osia! Poate nu mai avea loc nenorocirea şi nu ştiu de ce mă simt şi acum vinovat!

 Care vă sunt rădăcinile? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră? 

Cred  că neamul nostru îşi trage rădăcinile de prin Boemia sau sud-estul Germaniei, dar din cauza războaielor religioase au ajuns în Maramureşul istoric, apoi au trecut în Moldova, stabilindu-se în locuri favorabile unde au construit mori de apă, mai târziu, fiind meseriaşi, au fost angajaţi la căile ferate sau la fabricile de sticlă Maxut sau Lespezi în Moldova. Ţin să amintesc faptul că, prin anul 1600, localitatea Mizil aparţinea familiei Mandric. Străbunicul, bunicul, unchiul, chiar şi eu am lucrat jumătate de viaţă la calea ferată, specializându-mă în mai multe domenii. Scorpion fiind şi, mai ales în partea de zodii a cumpenelor, de multe ori am fost în situaţii limită şi chiar în comă, dar toate au trecut ca un vis urât.

Poezia m-a însoţit şi în spital, m-a ajutat chiar să înving moartea de multe ori. Astăzi am descoperit în Europa peste 250 000 de nume identice cu al meu.

 Copilăria naşte lumi extraordinare.Vorbiţi-ne despre copilăria dumneavoastră! Ce amintiri vă răscolesc sufletul atunci când vă întoarceţi cu gândul la perioada aceasta a vieţii? Ce moment din copilărie lăsa să se întrevadă talentul de a scrie?

Eu cred că nu prea am simţit copilăria. M-am născut în timpul unui viscol cumplit, pe 26 octombrie 1937, tata fiind concentrat la Zeletin, în graniţă cu Polonia, azi teritoriu furat, iar mama mai tot timpul era în comă, datorită unei mastite. Mi s-a spus că trei zile nu am mâncat nimic.Toată viaţa am avut, dar am şi visat coşmaruri. Repet, eu nu cred că am avut copilărie, războiul mi-a furat-o. Trebuia să fiu atent pe unde calc, să nu ating vreo sârmă invizibilă de care era legată vreo mină antipersonal... sau dacă găseam vreun stilou aruncat din avion, puteam rămâne fără mâini. În 1946 s-a întors administraţia locală, bineînţeles şi conducerea şcolii, dar din şcoală nu mai rămăsese decât nişte ziduri. Directorul ne-a primit într-o cameră din locuinţa sa, iar copiii erau obligaţi să aducă fiecare lemne pentru foc, să asigure întreţinerea şi curăţenia.

 Am început anul şcolar cu manuale care aveau coperta şi primele pagini rupte, cea cu Mareşalul Antonescu şi cu Regele Mihai. După 1 ianuarie 1947, chiar eu am fost însărcinat, în faţa unei comisii de la Plasa Paşcani, judeţul Baia, să dau jos cele două portrete, plus icoana.   Le-am dat, dar când mi-au cerut să-i pun în loc pe: I.C.Parhon, Gheorghe Gheorghiu Dej, Ana Pauker,Vasile Luca (un maghiar Laslo Lukas), Lotar Rădăceanu,Teoharie Georgescu, Avram Bunaciu, Emil Bodnăraş, Lucreţiu Pătrăşcanu, le-am spus că ameţesc şi am fost înlocuit. Şi azi pe Mareşalul Antonescu îl consider un martir şi un erou al neamului, iar pe celălalt, un legionar şi trădător. A defilat la Iaşi de ziua lui îmbrăcat în uniforma legiunii, alături de Horia Sima, declarând România Stat Naţional Legionar. Pentru trădare, Stalin l-a premiat c-un avion personal şi cu ordinul Victoria, iar România a fost singura ţară din conflictul mondial care a plătit despăgubiri de război. Eram cuprinşi de foamete şi sărăcie, iar inspiraţia nu putea produce decât ură şi disperare. Peste tot circulau prin viu grai bancuri, glume şi epigrame despre ruşi, despre conducătorii vânduţi, despre foame etc.

Vă invit să ne povestiţi despre cărţile publicate de dumneavoastră! Cum s-au născut acestea? Care a fost povestea lor? Au fost inspiraţii de moment sau lucrări planificate îndelung?

Am amintit Decasonetul, cartea cu o sută de sonete despre dragoste, neşansă şi disperare. Despre un timp pervers şi o soartă cretină care doarme de şaizeci şi cinci de ani în cutiile mele cu manuscrise.

Poate, după pandemie, voi reuşi financiar să mi-l scot la lumină alături de cea de-a doua carte pe care am avut-o la Editura Litera încă din anul 1972, odată cu debutul frumoasei scriitoare Carolina Ilica, ocazie cu care ne-am cunoscut. În martie 1973 mi s-a cerut să fac modificări la această carte şi să-i schimb titlul. Am refuzat, aşteptând vremuri mai bune care pentru mine n-au mai venit! Nu reuşeam să mă abţin scriind despre lucruri care mă măcinau. Desigur, erau lucrări subversive dacă ajungeau pe mâna securităţii, de aceea pe unele le-am ascuns prin coşurile de aerisire în blocurile pe unde am locuit şi încă nu le-am recuperat. În august 1980, la Eforie Nord m-am împrietenit cu Kajik Todjiedicy din Czestochowa-Polonia. După discuţiile cu el am căpătat şi eu puţină încredere în viitor şi am început să-mi protejez mai bine lucrările. Din noiembrie 1980, când Ronald Reagan câştiga alegerile în USA, în 20 ianuarie 1981, la investire, a declarat ceea ce s-a întâmplat mai târziu…

Astfel s-a născut cartea mea Eli lama sabathani, apoi Spaţiul răsturnat, volumul Sonete urmat de Sonete sub acoperire, după care un volum de proză Praf în cap, Aventura secundei poezie, 101 de sonete absurde, Simfonia albastră şi Sonete crepusculare. Acestea nu au fost planificate, deoarece o planificare se face în înţelegere cu timpul, iar eu de acesta nu mai  dispun şi tot ce am realizat este rodul muncii continue, zile şi nopţi de trudă, fiindcă sunt conştient că nimic nu-i veşnic.

Sub celălalt regim, tot ce am publicat, plus premii câştigate sau emisiunea de la TVR, mi s-au plătit foarte bine, însă astăzi dacă publici, trebuie să-ţi cumperi opera scrisă de tine cu bani. Dacă-ţi vinzi operele la colţ de stradă eşti amendat. Regimul actual a avut grijă să facă tot felul de gărzi care de care mai înarmate ca un aparat de opresiune nemaiîntâlnit şi altul administrativ greoi şi incompetent, care se schimbă de câte ori vin sau pleacă partidele de la putere, neglijând modernizarea ţării, distrugând industria, învăţământul şi cultura, vânzând pe nimic resursele ţării, secretizând hoţiile pe durată de un secol când vor fi judecaţi şi condamnaţi post mortem! Abia atunci vor fi chemaţi şi aşezaţi în banca acuzării şi li se vor delibera sentinţele, când nu va mai avea efect miruirea cu tămâie şi smirnă adusă în aplauzele tuturor, special din ţara sfântă în parlamentul de hoţi. După atât amar de vreme, poţi să dai fără grijă foc la puşcărie şi la casa de nebuni, cum spunea poetul!

 Care este cel mai frumos lucru ce vi s-a întâmplat  pe parcursul carierei scriitoriceşti? Vă rog să amintiţi şi eventualele distincţii obţinute!

În septembrie 1973 am fost invitat la Festivalul Mihail Sadoveanu de la Târgu Neamţ. Când... surpriză! cel care conducea lucrările festivalului era însăşi Sadoveanu. Neştiind despre ce-i vorba, am compus o epigramă;

Marelui scriitor Mihail Sadoveanu:

Scriind această epigramă,

Eu vă aduc aici, la voi,

Din Sadoveanu cel din ramă

V-am şi făcut din unul, doi!

Sala mă ovaţiona şi am rămas surprins că maestrul Sadoveanu, care de fapt conducea lucrările, se ridică în ovaţiile asistenţei, vine şi mă îmbrăţişează prelung.

Mi-am cerut scuze mărturisindu-i că eu l-am văzut doar de câteva ori...

L-am cunoscut şi pe Vasile Sadoveanu, fratele mai mic, căruia i-am publicat în Anii de ucenicie - revista pe care o editam, Soneria buclucaşă. De asemenea, am avut şansa să o cunosc şi pe doamna Profira Sadoveanu.

Alt moment deosebit a fost în 8 martie 1974, de Ziua Femeii, la o întâlnire cu scriitorii în  Fabrica de perdele din Paşcani. În momentul când eu am intrat în sala de festivităţi, toate spectatoarele s-au ridicat în picioare, ovaţionându-mă. Îmi era jenă, căci în suita de scriitori erau: Corneliu Sturzu, director al revistei Convorbiri Literare, Constantin Ciopraga - ambii păşcăneni, Daniel Lascu, George Lesnea, Gavril Istrati, Nicolae Turtureanu, Ioanid Romanescu, Virgil Cuţitaru, Silviu Rusu etc. Aceasta s-a produs şi când am luat cuvântul şi am recitat câteva poeme.

Dan BISTRICEAN, o voce autentică a literaturii române

 

Născut pe meleaguri sucevene, Dan Bistricean este absolvent al Facultăţii de Filozofie şi Istorie din Galaţi. Braţele iubirii avea să-l conducă pe meleagurile brăilene de care, se pare, s-a îndrăgostit iremediabil.

L-am cunoscut în anul 2010, la Biblioteca Judeţeană Panait Istrati din Brăila unde a avut loc lansarea primului meu volum de poezii. Am aflat ulterior că am lucrat amândoi pentru acelaşi cotidian brăilean, dar în perioade diferite. Am observat la el tăcerea ce îi împodobea chipul şi-i crea o aură de mister. Mi-am dorit să am ocazia de a sta la o poveste de viaţă cu el, în speranţa că voi reuşi să-i descopăr secretul ascuns dincolo de cortina chipului său ce pare că uită să zâmbească.

I-am admirat mereu munca de la bibliotecă, dar şi răbdarea cu care se dedica celor din jur. I-am rămas recunoscătoare pentru fotografiile de excepţie realizate pe parcursul evenimentelor din cadrul bibliotecii, lansări sau alte evenimente culturale şi pe care avea grijă să le trimită mereu celor imortalizaţi.

M-am simţit onorată când mi-a oferit cu autograf volumul Kerkoporta, iar apoi am aşezat bucuroasă pe raftul cărţilor mele volumul Amiaza omului cu felinar achiziţionat de pe internet şi pentru care am fost, oarecum, mustrată de autor că nu i l-am cerut personal. Până la urmă, consider că cel mai important este să aşez în propria colecţie, versurile unui condeier talentat din care pot gusta de fiecare dată când sufletul îmi cere.

De asemenea, îi sunt recunoscătoare că m-a adăugat în Dicţionarul Scriitorilor Brăileni, lucrare deosebită căreia i s-a dedicat alături de colegii săi bibliotecari.

În 2020, când l-am rugat să-mi acorde un interviu, a acceptat fără să-mi pună întrebări. Nu l-a interesat cine va mai apărea în carte, nici alte detalii privitoare la conceperea unei astfel de lucrări. Acceptul său venea după un refuz categoric al unui alt autor. Nu vă imaginaţi ce bucurie mi-a produs răspunsul său! Era acel strop de bunătate pe care-l căutam eu la oameni şi cu ajutorul căruia curajul mă mobiliza din nou...

Nu pot găsi cuvintele potrivite pentru a descrie un astfel de om, scriitor de excepţie de altfel, care ştie că este loc sub soare pentru toţi, că Dumnezeu ne-a creat egali şi care, asemeni mie, a înţeles că dorinţa de mântuire este cel mai înalt ideal uman.

Dar, să-l ascultăm pe interlocutorul nostru…

Ne-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, domnule Dan Bistricean, primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a produs acesta?

Am început să scriu în perioada liceului. Prin clasa a XI-a, după ce, în prealabil, citisem multă poezie. Eram pasionat de simbolişti, George Bacovia fiindu-mi foarte aproape de suflet. În acea perioadă chiar scriam în manieră simbolistă, iar cei foarte puţini, cărora le arătasem versurile, îmi reproşau că sunt sumbre. Mă rog, eram adolescent, mai mult judecam viaţa, decât o trăiam... Acum nu-mi mai amintesc dacă acesta a fost principalul motiv pentru care nu m-am grăbit să public poeziile, dar oricum, scriam mai mult dintr-o necesitate lăuntrică şi nu ca să culeg impresii, aplauze sau observaţii critice.

Care vă sunt rădăcinile? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră?  

Sunt născut la Suceava. Tata este dintr-un sat de lângă Mălini. Vara întreagă stăteam acolo. La casa lui Nicolae Labiş, m-a dus prima oară bunica din partea tatei. Mama, femeie simplă, muncitor la o fabrică din Suceava, fusese foarte bună la limba şi literatura română şi ştia pe dinafară kilometri întregi de versuri din clasicii români, ne recita inclusiv Moartea căprioarei. Ceea ce vreau să spun este faptul că sunt anumite lucruri din copilărie care ţi se aşază undeva, prin ungherele fiinţei şi, la un moment dat, ele pot ieşi iar, într-o formă anume. Adică pot exista, de pildă şi cei şapte ani de poezie de acasă, ca amprentă perpetuă...

Vă invit să ne povestiţi despre cărţile publicate de dumneavoastră! Cum s-au născut acestea ? Care a fost povestea lor? Au fost inspiraţii de moment sau lucrări planificate îndelung?

Cărţile au apărut târziu. Am debutat la 34 de ani, la Brăila. O spun fără ezitare, dacă nu veneam să trăiesc lângă Dunăre, nu cred că ieşeam vreodată cu versuri tipărite.

Brăila este un mediu spiritual care instigă la creaţie. Oraşul acesta, atât de puţin iubit de edilii săi şi destul de înapoiat economic, este un fenomen, o pepinieră permanentă de valori care, realmente, te înfioară. Şi dacă ai cumva un talant al tău, Brăila te îndeamnă să-l înmulţeşti.

Toate cele patru cărţi ale mele, precum şi accederea în Uniunea Scriitorilor sunt legate de cei 16 ani de existenţă în oraşul lui Panait Istrati.

Care este cel mai frumos lucru ce vi s-a întâmplat  pe parcursul carierei scriitoriceşti? Vă rog să amintiţi şi eventualele distincţii obţinute!

Încep cu răspunsul la ultima parte a întrebării. Distincţii nu am avut şi nici nu mi-am dorit. Nu dintr-o falsă modestie, ci pentru că nu ştiu la ce mi-ar fi folosit. Ce să faci cu distincţiile? Am avut o sumedenie de cronici sau recenzii la volumele scrise şi, mare parte, au fost pozitive. Nu e destul? Deşi, în ultimă instanţă, nici cu acestea nu faci nimic. Peste toate se aşază colbul, mai devreme sau mai târziu. Cât despre întâmplările frumoase din viaţa de scriitor, acestea sunt legate în special de întâlnirea cu nişte oameni frumoşi. Îi amintesc aici doar pe scriitorul Cristian Robu-Corcan şi pe regretaţii Corneliu Ifrim, Sorin Leu şi dr. Nicu Teodorescu, brăileni care m-au determinat să leg o prietenie perpetuă cu acest spaţiu bărăganic.

Există cumva şi un moment  mai  puţin plăcut din acest punct de vedere?

Momentele neplăcute sunt momente pedagogice. Ţin de pedagogia vieţii. Momentele neplăcute sunt de fapt încercări absolut necesare pentru a te dumiri ce-i cu viaţa asta în care Dumnezeu ne-a lăsat să ne croim un drum.

Cum aţi descrie paşii succesului pentru un scriitor? Vine acesta doar din talent  sau este nevoie şi de efort susţinut?

Succesul e la fel ca distincţia. Deşertăciune. Dacă se întâmplă totuşi să ajungi un scriitor bun, asta ţine în foarte mare măsură de talent. Sau de... talant, cum spuneam mai înainte. Iar talantul nu-i al tău, e primit în dar. Numai că Dumnezeu ne cere să-l sporim şi atunci începe să conteze mult efortul personal. Dar pentru acest efort îţi trebuie un răgaz, o perioadă de refugiu din lumea asta care începe să semene cu un ospiciu şi care caută parcă să te înghită. Lumea se plânge că nu mai are timp. Cui îi pasă şi de suflet, va găsi mereu acest răgaz şi să scrie, să citească, să se roage, să cânte, să se joace, să iubească. Dacă ne îndepărtăm total de acestea, avem toate şansele să începem să semănăm cu... gibonii.

 

De multe ori, în viaţă, avem nevoie de modele. Există un scriitor a cărui operă v-a inspirat? Sau, poate, v-a marcat?

 Spuneam la început că eram ataşat de poezia lui Bacovia, liceean fiind. În egală măsură îi preţuiesc mult pe Eminescu, Labiş, Stănescu, Dimov, Turcea, Naum. Din poezia universală îi am prieteni pe: Trakl, Esenin, Montale, Borges, Pound sau Jim Morrison. Sunt mulţi, dar i-am amintit doar pe cei  pe care îi recitesc mereu când am chef de lectură lirică.

Orice om al literelor are nevoie în munca sa de o inspiraţie specială. Care a fost muza dumneavoastră? Care au fost temele ce v-au fascinat şi pe care le-aţi abordat în scrierile dumneavoastră?

Muza mea în poezie a fost dintotdeauna... muzica. De altfel, consider că cele două arte sunt cele mai eterice dintre toate, greu de prins, de conceptualizat sau de definit. Ne scapă, sunt imposibil de atins, dar îţi subţiază sufletul în profunzime. Dintotdeauna mi-am creat o stare lirică ascultând muzică. La mine, muzica precede poezia. Aşa m-am obişnuit. Pot spune că am scris pe muzică. Cât despre teme, nu ştiu foarte exact să spun ce teme domină poezia mea. Poezia e ca un vis pe care îl scrii ca să nu-l uiţi, iar visul poate fi despre multe. Tematica onirică e vastă şi criticii sunt cei care stabilesc temele predilecte. Deşi, uneori zâmbeşti pentru că cel care îţi analizează scriitura găseşte deseori nişte sensuri care nu i-au trecut niciodată prin cap autorului.

Cine sau ce vă ajută atunci când scrieţi? De unde vă culegeţi nectarul cuvintelor? Ce anume vă umple de energie?

Viaţa mă ajută să scriu. Simplul fapt că am deschis ochii dimineaţa e un miracol şi un dar dumnezeiesc. Acest miracol îţi dă puterea să faci multe, inclusiv poezie. Când intru într-o sală de clasă, de multe ori copiii mă întreabă joviali: Ce mai faceţi, domn’ profesor? Le spun: Sunt bucuros că m-am trezit viu în dimineaţa asta. Râd. Nu râdeţi, le zic, sunt semeni de-ai noştri care astăzi nu au mai deschis ochii... Aşadar, bucuraţi-vă, dar nu râdeţi!

Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, atributele principale ale unei cărţi valoroase?

Mă rezum să-l citez aici pe Cioran: O carte trebuie să fie o primejdie.

Ţin minte, când am debutat cu Ochii din buzunare, i-am dăruit cartea şi bunului meu prieten, caricaturistului Costel Pătrăşcan. A doua zi, cu umorul bine ştiut, Pătrăşcan mi-a spus la telefon: Bistricean, aseară am citit cartea ta cu ştreangul în mână... Am râs şi mi-am amintit de observaţiile din adolescenţă, cum că sunt prea sumbru în expresie. Da, cartea are un ton grav, în general registrul liric în care scriu este unul grav, dar n-aş spune că merge într-o zonă atât de tragică. Viaţa este un lucru foarte serios, dar asta nu înseamnă că nu ne putem bucura de ea.

Dacă aţi deţine o baghetă magică, care ar fi primul lucru pe care l-aţi schimba astăzi pe scena scriitorilor contemporani? Sau, poate, l-aţi adăuga?

Eu nu-mi doresc să schimb nimic în exterior. Nu mă interesează decât propria-mi schimbare. Înaintez în vârstă şi constat că sunt la fel ca acum 30 de ani când însăilam versuri simboliste: imperfect. Accederea la perfecţiune e o utopie, dar asta nu trebuie să ne blocheze în proiect. Avem nevoie să fim mai buni şi în sensul acesta trebuie să ne străduim mai mult.

Ce proiecte aveţi acum pe masa de scris? Ce proiecte v-au rămas, poate, nefinalizate ? Mă refer la cele din domeniul literar.

Evident, scriu. Mult mai rar ca înainte, dar... scriu. Am în plan o plachetă nouă, dar şi un volum în care să strâng cele mai faine poezii din toate patru volumele de până acum.

Ne puteţi descrie cum arată o zi din viaţa scriitorului Dan Bistricean? Câte ore petreceţi la masa de scris? Este scriitorul Dan Bistricean un om împăcat cu sine mereu?

Cum vă spuneam, mă bucur că mă trezesc viu dimineaţa. În fiecare zi la şase punct. Citesc ceva jumătate de oră. Nu spun ce. Apoi beau cafea. Pentru că sunt cel mai  matinal din casă, pregătesc micul dejun pentru copii şi pisici, dar şi cafeaua Cristinei. Apoi plec la şcoală. Asta dacă nu avem şcoală online. Vin de la şcoală. Mănânc şi apoi tai lemne sau mătur curtea ori fac altceva, muncă fizică, cumpărături. După care, până spre seară, îmi pregătesc lecţiile pentru a doua zi. Cu cei patru copii ai mei  nu fac lecţii, face soţia, îmi ajung cei 300 de spartani de la şcoală. Abia seara după ora zece mă întind, pun muzică, citesc. Dacă mă vizitează vreo idee, o scriu. O idee poate fi apoi un poem întreg. Sau nu. Cu puţin înainte de miezul nopţii adorm frânt.

Acum, în 2020, vă consideraţi un autor de succes? Dacă un cititor v-ar întreba care este diferenţa între un scriitor talentat şi unul mai puţin talentat, ce i-aţi răspunde?

Despre succes v-am spus deja părerea mea. Cât despre scriitori talentaţi şi mai puţin înzestraţi nu pot să exprim nimic. Adică aş putea, dar nu ne foloseşte.

Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba din traiectul vieţii dumneavoastră? Aşadar, există vreun regret în viaţa scriitorului Dan Bistricean?

Nu ştiu dacă aş schimba ceva. E suficient să ni le asumăm pe toate câte le-am făcut şi să le regretăm sincer pe cele care ne-au umbrit viaţa. Fără, însă, să picăm în deznădejde.

Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare i-aţi adresa scriitorului Dan Bistricean? Dar Omului Dan Bistricean?

 Eu ştiu... Poate aş relua o întrebare de mai sus: Ce citeşte? Ce iubeşte? Ce cărţi sau oameni i-au influenţat drumul existenţial? Consider că sunt foarte importante preocupările oamenilor şi tovărăşiile lor.

Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis uşile de-a lungul vieţii?

Ehe! Dumnezeu nu are uşi închise pentru noi, numai că noi păţim ca fata aia fudulă şi nătângă din povestea lui Creangă care şi-a ales cel mai voluminos cufăr... Plin cu năpârci şi balauri. Noi nu vrem uşi deschise, ne fascinează uşile închise, aurite, care sunt aşa doar la faţă, dincolo de ele nu se găseşte de fapt nimic sau poate acolo se află urâtul. Cred că de vreo două ori am nimerit uşi deschise, nu ştiu cât am vrut eu să păşesc dincolo de ele sau cât mi-a făcut vânt îngerul păzitor...

Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

Notele nu ni le acordăm noi. Le acordă Bunul Dumnezeu la dreapta lui Judecată. Examenul nu e foarte departe.

Care au fost reperele morale la care v-aţi raportat pe parcursul existenţei dumneavoastră?

Am visat dintotdeauna la cumpătare. Cumpătarea este un reper moral foarte important. Pe care eu încă nu mi l-am însuşit. Dar nu deznădăjduiesc...

Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni care ne-au sădit, cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?

Există o pronie divină care ne învăluie permanent. Asta e convingerea mea. Nu predestinare, ci pronie. Pronia nu-ţi anulează libertatea. Ajuns la maturitate, am avut câteva încercări dure, dar am avut lângă mine sfătuitori buni (asta tot datorită proniei). Şi sfinţi minunaţi prezenţi nu doar în icoane, ci şi în inimă, care m-au determinat să nu cârtesc, să merg înainte. Şi chiar să simt o mângâiere de zefir, la un moment dat. Fără îndoială, nu trăim în jocul întâmplărilor.

Am dori să ne vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru care v-aţi sacrifica o clipă din timpul dumneavoastră. Aşadar, dezvăluiţi-ne câteva nume din jurnalul sufletului scriitorului Dan Bistricean!

E greu acum. Acei oameni cărora le datorez ceva legat de impulsul pe care mi l-au dat în actul creaţiei au plecat. Dar le şoptesc numele cu dragoste dacă se întâmplă să mă rog.

Inevitabil, în lumea în care trăim, există momente când poate rănim - verbal desigur! - un semen de-al nostru. A existat în traseul dumneavoastră profesional o persoană pe care aţi supărat-o şi căreia aţi fi dispus să-i întindeţi astăzi mâna prieteniei?

I-am supărat pe mulţi semeni de-ai mei. Asta pentru că inteligenţa este un fenomen episodic. Dar nu am aşteptat niciodată prea mult ca să-mi cer iertare. Am făcut-o sincer, aşa am fost educat.

Vă place să călătoriţi şi, dacă da, care sunt locurile care vă smulg promisiunea de a le revedea?

Sunt foarte sedentar. Foarte casnic, nu-mi prea plac voiajele. Dar am copii şi o soţie minunată care mă scot din această letargie de mizantrop. Oricum, alegem mereu să călătorim în ţară. Şi trebuie să recunosc: călătoriile sunt nişte lecţii extraordinare faţă de manualele de şcoală pe care le măzgălesc, plictisiţi, copiii noştri.

Dincolo de scris, petreceţi clipe şi la braţul altei arte? Muzica? Desenul, poate?

Muzica. Vă spuneam la început de mama mea - om simplu de la ţară, apoi muncitor la o uzină comunistă - a iubit enorm literatura română clasică în adolescenţă. Şi acum, la 70 şi ceva de ani, reproduce cu lejeritate strofe întregi din Eminescu, Labiş sau Coşbuc. Tata, la fel de simplu, la fiecare salariu lunar, cumpăra două discuri de vinil, unul pentru el cu muzică populară, iubea folclorul, şi unul pentru noi, cu muzică clasică. Şi uite aşa, lângă pick-up-ul nostru rusesc de acasă se strânsese un munte de discuri cu Bach, Mozart, Haydn, Wagner, coruri din opere celebre şi aşa mai departe. Nu am devenit niciodată un meloman profesionist cu veleităţi de muzicolog. Dar am avut un contact permanent cu muzica cultă şi aceste întâlniri  mi-au şlefuit sufletul.

V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe?

Ei, omul trebuie să se teamă doar de Dumnezeu, dar nu cu groază, ci aşa cum te temi de tatăl tău, frica să nu dezamăgeşti. De oameni trebuie doar să-ţi fie ruşine, dacă le-ai făcut rău sau dacă vrei să fiiprevăzător ca să nu le faci rău. Cât despre cei care nu te plac, trebuie distanţă. Fără ură, doar distanţă.

 Pe parcursul vieţii, cum vi s-a părut că a trecut Timpul? A fost timpul dumneavoastră grăbit sau mai lent? V-a fost sau nu, prieten bun acesta?

Când l-am pierdut aiurea (şi ce mult am pierdut!) fără să am o disciplină interioară şi exterioară a trecut cum trecea trenul rapid printr-o haltă. De când am început (sper că nu prea târziu!) să-mi pun oleacă de ordine în viaţă, timpul trece firesc. Dacă eşti ocupat, timpul trece normal. Dacă trăieşti la întâmplare, goneşte.

Ce planuri de viitor are scriitorul Dan Bistricean?

Aş vrea să mă mântuiesc.

Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră şi, poate, nu v-am întrebat? Mă refer la acele aspecte care au avut un rol important în povestea dumneavoastră de om al condeiului!

Nu trebuie să ştim prea mult unul despre altul. Trebuie să avem şi taine. Iar când suntem unii cu alţii să ne bucurăm. E suficient.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori din ziua de azi?

Nu cred. Să scrie, că dacă există înclinaţie în direcţia aceasta, e păcat să nu o facă. Am tot amintit de talantul primit. Dar înainte de toate să citească mult. Şi apoi să scrie. Şi să publice, chiar dacă e o perioadă tulbure pentru literatură şi pentru creaţie artistică în general.

Titu Maiorescu spunea: Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori şi fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea... Ce credeţi că voia, oare, să ne transmită scriitorul prin aceste cuvinte?

Se referă probabil la ideea că este loc sub soare pentru toţi. Lumea noastră e lumea oamenilor. Împăraţi, simpli supuşi, copii, bătrâni, răi, buni, femei, bărbaţi, frumoşi, boccii. Oameni. Lumea. Creaţia lui Dumnezeu. 

Ne apropiem de finalul acestui interviu şi vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor! Unde vă pot găsi ? Cum îşi pot procura cărţile dumneavoastră?

Cărţile mele sunt în biblioteci publice. La Brăila, la Suceava şi la Bucureşti. Dar nu-mi fac iluzii, lumea nu prea îl mai caută nici pe Eminescu şi o să-l caute acum pe Bistricean...

Şi pentru că am dori să încheiem acest inteviu într-un ton al mulţumirilor, ne-ar plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni care au reuşit să traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră.  Acei oameni care v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi, poate, treptele succesului scriitoricesc.                                                       

Poate mă repet pe undeva, îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă trezesc viu dimineaţa...

 

(Interviu realizat în decembrie 2020)