Minciuna are picioare scurte

Într-o scorbură adâncă, sculptată în trunchiul unui stejar bătrân de la marginea pădurii, locuia o familie de veverițe care avea două fiice, Tița și Pița. Fiind singure acasă, acestea se gândesc că n-ar fi rău să-și petreacă timpul jucându-se un pic înainte de a-și face temele.

Părinții celor două sunt plecați la muncă, iar Pița, fiind mai îndrăzneață și mai iscusită de fel, îi propuse  surorii sale să se joace volei, un joc pe care doar ce l-au învățat la ora de educație fizică și trebuia exersat.

- Draga mea surioară, hai să ne jucăm un pic! Până se întorc părinții acasă ne vom face și temele, iar apoi  o vom ajuta și pe mama în gospodărie cum facem de obicei.

-Dar Pița, nu avem o minge specială de volei! răspunse cu mirare Tița. Și... nu avem nici echipă și nici fileu. Doar așa, să aruncăm mingea de la una la cealaltă?

-Exact! Cât despre minge, o să găsim noi ceva. Uite, o castană! Va fi distractiv! Hai, nu-ți mai face atâtea griji!

- Bine, soră dragă! Știi tu cum e mai bine.

 Numaidecât Tița a încuviințat și cele două au folosit cu încredere mingea-castană.

 La un moment dat, Pița, nefiind atentă la aruncarea surorii, scăpă castana, iar aceasta ateriză tocmai în raftul cu veselă, căci fetele găsiseră spațiu de joacă chiar în bucătăria familiei. Acum e-acum! Toate farfuriile s-au făcut țăndări, iar casa era plină de cioburi.

Oare, cum vor reuși să-și convingă mama că nu din vina lor s-au spart vasele? Tița izbucni în plâns și-i reproșă Piței că ar fi trebuit să nu o asculte și să se joace afară. Dar, cum Piței nu-i plăcea să recunoască când greșea, o convinse pe soră să lase totul în seama ei.

 - Liniștește-te surioară! rezolv eu cumva. O să vezi! Tu doar să ... ai gura pecetluită când mama te va întreba și voi inventa eu o minciună. Doar nu crezi că o să las niște farfurii să-mi strice ziua și timpul de joacă! Hai mai bine să adunăm repede cioburile și să le ascundem sub frunzișul din spatele casei.

 Zis și făcut. Casa sclipea de curățenie, însă raftul cu veselă era gol, nici o farfurie nu se mai găsea pe el.

Din ce vor mânca deseară? se întreba în sinea ei Tița. Probabil,  mama va aduce alte vase din sufragerie, din serviciul acela nou, ce-l păstra pentru mesele organizate în zilele de sărbătoare...

Seara își trase repede  draperiile peste zare, iar dunga roșie a asfințitului se ivi  din imensitatea depărtărilor.  Veverița mamă veni acasă, ca de fiecare dată, cu coșulețul plin de merinde. Chemă fetele să le ofere câte o îmbrățișare, se asigură că sunt bine,  și apoi se îndreptă spre bucătărie. Dar... ce să vezi? Când se repezi să ia o farfurie ca să așeze bucatele în ea, nu găsi niciuna! „Măi, ce-o mai fi și asta? Ce-or fi făcut fetele cu ele? Să le fi schimbat locul?” se întrebă mama în timp ce le strigă pe nume pe cele două fiice.

-Pița, Tița, veniți repede la mama!

Fetele, bănuind de ce sunt chemate, sosiră într-o clipă.

- Unde au dispărut farfuriile noastre de pe raft?

-Păi, mamă, rosti Tița înroșindu-se la față... eu chiar nu știu nimic!

- Mămico, interveni repede Pița, cât am fost noi plecate afară la joacă, cred că cineva ni le-a furat. Să fi fost Pupăza, Pițigoiul... nu știu! Dar, lasă, vei cumpăra altele când vei merge la cumpărături. Știi că mâine ne vom duce la magazinul cel nou să ne procurăm cele necesare gospodăriei și ai putea lua și câteva farfurii pentru casă.

 - Dar, dragile mele, cum să fure cineva vesela? Hai, o lădiță - două de alune din cămară, aș mai crede, dar... farfuriile? Mi se pare ciudat! răspunse mama neîncrezătoare în spusele fetelor. Și ar fi nedrept să cumpăr farfurii! Mâine v-am promis că vă iau câte un cadou. Mereu mi-a făcut plăcere să vă răsplătesc pentru grija voastră față de casă, pentru notele bune pe care le obțineți la școală și pentru că știți să ne respectați pe noi, părinții voștri.

 - Vezi mamă, oamenii se mai schimbă, uneori! Pupăza și Pițigoiul păreau să ne fie buni vecini, ei ne știu casa, pentru că vin adesea în vizită. Cine știe? Poate că nu au îndrăznit să ceară și s-au gândit să le ia când nu suntem acasă, poate că le vor aduce înapoi... altă explicație nu știu să-ți dau! rosti  Pița, întorcându-se către sora sa și făcându-i discret un semn din priviri.

 - Fie cum spui tu, fata mea, dacă acesta este adevărul, vom afla curând cine a fost hoțul. Farfuriile erau însemnate de mine și le voi recunoaște ușor. Lăsați asta, haideți  acum  să ne ocupăm de cină, căci în curând se va întoarce și tatăl vostru.

 Și cum se grăbi mama veveriță în bucătărie să pregătească de mâncare, se și înțepă c-un ciob în talpă, de unde sângele țâșni cu putere.

- Vai de mine, în ce m-am înțepat? se întrebă nedumerită. Și privind mai bine pe podea, chiar unde pășise, recunoscu un ciob dintr-o farfurie, care semăna izbitor cu cele dispărute.

Își pansă repede piciorul, apoi, dezamăgită, intră în camera fetelor, iar în fața dovezilor acestea au recunoscut pozna făcută.

Pentru că... Minciuna are picioare scurte și mai devreme sau mai târziu adevărul iese la iveală.

 Tare mult s-au rușinat cele două surori de fapta lor, iar din acea zi, văzând nemulțumirea din ochii mamei care se străduia să le dea o educație potrivită, nu au mai mințit. Au înțeles că o greșeală mărturisită este pe jumătate iertată.

 Cu privirile în pământ și obrajii șiroind de lacrimi, cele două fete au cerut iertare mamei. Aceasta le-a iertat, așa cum fac mămicile ce-și iubesc copiii,  apreciind părerea lor de rău, sperând ca din această întâmplare ele să învețe cât de rușinos este să minți  și cât de prețios este sentimentul respectului față de cei din jur, cărora trebuie să le mărturisești adevărul, oricât de supărător ar fi el.

Astfel, Pița și Tița  au înțeles de la mama lor că:

Cuvintele pot minți, dar faptele vor arăta mereu adevărul...

 Cornelia Vîju