Sfidarea morții

Adesea stăteau râzând  la șuetă,

Glumea și-i făcea șicane mereu,

Nicicând nu credea că ea e poetă

Și-și face din versul său un trofeu.

Nu, n-o evita tribunul vreodată

Și ori de câte ori șireata fura

Câte un suflet curat de la viață,

Cu poftă-n pamflete o biciuia.

De-o frige cafeaua, amară de-i poate?

Senin el pe dânsa o întreba,

Cu cine clipa adesea-și împarte

Pe cine din jur va mai secera?

De criza de bani ce e astăzi în lume,

De oameni cu care tot chefuia

Discutau amical, însă ce-o să adune

În sacu-i enorm, el nu bănuia.

Iar ea, nemiloasa, de hohote plină,

Din teaca adâncă și-a etalat

Sabia grea și-nainte de cină,

Fără să-i pese de-ndat’ l-a luat...

Cornelia Vîju