Dumitru ANGHEL, un neobosit ziditor al cuvântului scris

 

  
  


   



L-am cunoscut cu ani în urmă cu ocazia întrunirilor culturale organizate de Biblioteca Judeţeană Panait Istrati din Brăila. Îi urmăream cu atenţie discursurile şi prezentările de carte, dar... nu sosise timpul să-l abordez din punct de vedere scriitoricesc.Aflasem că susţine scriitorii la început de drum şi că nu-i refuză cu cronicile sale. Cu acest gând, în vara anului 2020, l-am rugat să mă ajute cu un text-prefaţă pentru volumul meu de poezii Poveste de mai. Fără să stea pe gânduri mi-a oferit ajutorul de care aveam nevoie.

Mi-a spus de la început că este perfecţionist şi nu va scrie textul aşteptat de mine decât în momentul în care va studia poeziile în întregime, mai ales că, pentru Domnia Sa, eram o necunoscută în ale scrisului. I-am transmis şi CV-ul activităţii mele literare şi în scurt timp am primit prefaţa dorită.

Un scriitor şi un Om deosebit pentru care respectul este cel mai important reper valoric.

Munca şi activitatea sa publicistică este cunoscută nu doar de brăileni, ci şi la nivel naţional.  

Aşadar, vă invit să descoperim, cine este ? - şi ce comori ascunde în sertarul literar prin lucrările ce-i poartă semnătura. 

     Ne-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, domnule Dumitru Anghel, primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a produs acesta?

Debutul meu în publicistică s-a produs în timpul studenţiei la Facultatea de Filologie, Universitatea Bucureşti, în revista Contemporanul, cu o cronică muzicală la Concertul Orchestrei simfonice Gewandhaus din Leipzig, de la Ateneul Român, în octombrie 1962.

Pasiunea mea pentru muzică şi lecturile frecvente ale cronicilor muzicale semnate de muzicologul George Bălan, m-au îndemnat să scriu şi eu un articol pe această tematică culturală, care a apărut într-o revistă prestigioasă din România, Contemporanul, cu sprijinul cunoscutului profesor universitar. Astfel mi-a fost deschis drumul spre o îndelungată activitate publicistică în reviste de cultură din România şi de peste hotare, concretizându-se apoi în tema lucrării mele de diplomă Critica muzicală ca gen al criticii de artă, condusă chiar de George Bălan de la Conservatorul din Bucureşti şi de prof. univ. Silvian Iosifescu de la Universitate, Facultatea de Filologie.

Debutul acesta, spectaculos pentru un student la Filologie, mi-a deschis drumul spre o publicistică culturală convingătoare şi apreciată care s-a materializat în peste 1600 de cronici literare şi muzicale în reviste din ţară sau de peste hotare şi în câteva cărţi: Brăila muzicală, Critică literară şi muzicală, Jurământul Euterpei, Portrete cu variaţiuni pe contrapunct în paralel cu alte zece volume de proză: Portrete în aquaforte, Portrete în clarobscur, Cetăţeni de onoare ai Brăilei, O samă de scriitori, Eram studenţi care..., în colaborare cu scriitorul George Apostoiu, Anamorfozele lui Narcis în colaborare cu Adelina Pop; şi de critică literară: Note de lector, Recensa rediviva, Reverenţe critice, De la cronică muzicală la critică literară ( Opera Omnia).

Care vă sunt rădăcinile? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră?

M-am născut la 23 august 1939 (în B.I. figurez pe 24 august!), la Secara, cel mai frumos loc din lume, leagănul copilăriei mele, în judeţul Teleorman; locul unde s-au născut scriitori model ai lecturilor mele din adolescenţă, Marin Preda şi Zaharia Stancu. Sunt mândru că pot sta lângă ei.

   Copilăria naşte lumi extraordinare.Vorbiţi-ne despre copilăria dumneavoastră! Ce amintiri vă răscolesc sufletul atunci când vă întoarceţi cu gândul la perioada aceasta a vieţii? Ce moment din copilărie lăsa să se întrevadă talentul de a scrie?

Copilăria reprezintă miracolul existenţei Omului, colţul de Rai de pe Pământ, în care se regăsesc pe tot parcursul vieţii fiecăruia toate Minunile Lumii, de care s-a bucurat pentru toţi... Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotarul din Humuleşti, în Amintirile copilăriei fericite!

Din fragedă copilărie am citit cu nesaţ, cu frenezie, fascinat de miracolul Vieţii şi cred că această dragoste a lecturii m-a făcut şi pe mine să pun mâna pe condei şi să scriu.

Încă de când eram elev de liceu şi în perioada studenţiei de la debutul publicistic din revista Contemporanul, am început să public în ziare şi în revistele de cultură şi literatură muzicală şi beletristică de care aminteam...

  Vă invit să ne povestiţi despre cărţile publicate de dumneavoastră! Cum  s-au născut acestea? Care a fost povestea lor? Au fost inspiraţii de moment sau lucrări planificate îndelung?

Stabilit în Brăila, după căsătoria cu profesoara de limbă franceză, Silvia Păuna, m-am implicat activ în publicistica culturală cu accent pe latura muzicală, teatrală şi literară, convins fiind  de tradiţiile în domeniu ale oraşului de la Dunăre. Dacă  m-aş opri la câteva nume grele în domeniu, aş aminti: Panait Istrati, Perpessicius, Fănuş Neagu (literatură) sau Darclée ori Nicu Teodorescu (muzică).

 La îndemnul unor prieteni am publicat cele 15 cărţi ale palmaresului meu editorial, care, fiecare are povestea sa şi cred că toate la un loc mi-au asigurat calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România şi câteva distincţii culturale de care sunt foarte mândru!

Care este cel mai frumos lucru ce vi s-a întâmplat  pe parcursul carierei scriitoriceşti? Vă rog să amintiţi aici şi eventualele distincţii obţinute!

Au fost mai multe lucruri frumoase pe parcursul carierei mele scriitoriceşti, dar ceea ce m-a bucurat, cel mai mult şi mai mult, au fost cuvintele calde ale personajelor din cărţile mele de portrete literare şi emoţiile lor sincere şi puternic exprimate.

Există cumva şi un moment  mai  puţin plăcut din acest punct de vedere?

Nu-mi amintesc de momente neplăcute legate de parcursul meu scriitoricesc.

Cum aţi descrie paşii succesului pentru un scriitor? Vine acesta doar din talent  sau este nevoie şi de efort susţinut?

Succesul oricărui autor de literatură vine treptat şi sigur, doar din valoarea şi perenitatea operei sale literare.

De multe ori, în viaţă, avem nevoie de modele. Există un scriitor a cărui operă v-a inspirat? Sau, poate, v-a marcat?

 Modelul meu de scriitor talentat şi de operă literară pe măsură a fost Ion Creangă şi  Amintirile  din copilărie, capodoperă a literaturii române.

Orice om al literelor are nevoie în munca sa de o inspiraţie specială. Care a fost muza dumneavoastră? Care au fost temele ce v-au fascinat şi pe care le-aţi abordat în scrierile dumneavoastră?

Nu ştiu care ar fi putut fi muza inspiraţiei mele de autor de literatură, dar personajul principal rămâne Omul cu multiplele sale ipostaze.

Cine sau ce vă ajută atunci când scrieţi? De unde vă culegeţi nectarul cuvintelor? Ce anume vă umple de energie?

Am fost fascinat mereu de misterioasa semantică a cuvintelor din limba română, cea mai frumoasă şi mai expresivă formă de comunicare pe care o cunosc pe deplin...

Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, atributele principale ale unei cărţi valoroase?

 O carte valoroasă şi de succes are nevoie de un talent de excepţie şi de o experienţă de viaţă valoroasă a autorului.

Dacă aţi deţine o baghetă magică, care ar fi primul lucru pe care l-aţi schimba astăzi pe scena scriitorilor contemporani? Sau, poate, l-aţi adăuga?

Greu de răspuns la o astfel de întrebare! Pentru că nu ştiu cum aş putea adăuga la semantica cuvântului magic: orgolii?!

Ce proiecte aveţi acum pe masa de scris? Ce proiecte v-au rămas, poate, nefinalizate? Mă refer la cele din domeniul literar.

    O viitoare carte de critică literară în curs de formare, a cărei apariţie n-o pot preciza din motive demne de înţeles: ritmul selecţiei mele riguroase...

 Ne puteţi descrie cum arată o zi din viaţa scriitorului Dumitru Anghel? Câte ore petreceţi la masa de scris? Este scriitorul Dumitru Anghel un om împăcat cu sine mereu?

Ritmul meu de lucru este cu totul imprevizibil... Nu ştiu niciodată câte cărţi voi recenza, pentru că nu  ritmicitatea editorială mă îndeamnă la lectură sau analiza şi reanalizarea cronicii literare, ci calitatea şi opţiunile tematice ale revistelor care să-mi accepte punctele de vedere...

 Lectura, documentarea îmi iau mai mult timp decât redactarea recenziei (cronicii literare).

  Acum, în 2020, vă consideraţi un autor de succes? Dacă un cititor v-ar întreba care este diferenţa între un scriitor talentat şi unul mai puţin talentat, ce i-aţi răspunde? 

Nu pot aprecia  just tocmai eu, doar cititorii mei pot avea o părere obiectivă...

Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba din traiectul vieţii dumneavoastră? Aşadar, există vreun regret în viaţa scriitorului Dumitru Anghel?

Nu! Doar soarta fiecărui om poate hotărî! Scriitorul obiectiv poate doar să materializeze detaliile... Am, totuşi, momente când regret că n-am făcut mai mult în privinţa pasiunii mele pentru muzică, dar sunt mulţumit de faptul că, neavând studii de specialitate, am pus în... operă lucrări din domeniul muzicii simfonice, am făcut publicistică de specialitate şi mi-am însuşit o cultură muzicală serioasă, fără să am studii superioare din acest areal cultural (cronici muzicale în presa de specialitate şi câteva lucrări în domeniu: Brăila muzicală, Jurământul Euterpei etc.).

Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare i-aţi adresa scriitorului Dumitru Anghel? Dar Omului Dumitru Anghel? 

   Am fost foarte mult timp în postura unui reporter, după cum rezultă din cărţile publicate pe teme muzicale, dar n-am pus decât întrebări de specialitate muzicienilor cu care am fost în dialog sau despre care am scris.

Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis uşile de-a lungul vieţii?

 Cred că am avut şansa şi norocul să-i conving pe oamenii din jurul meu sau pe muzicienii  pe care i-am abordat pentru cronicile mele din domeniu că muzica a fost marea pasiune a vieţii mele. Ca şi arta literară, relaţia mea cu acest domeniu social şi cultural mai ales, a fost benefică, elegantă, măgulitoare…

Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

Dificil de răspuns ! Nu mi-am dat note niciodată !

Care au fost reperele morale la care v-aţi raportat pe parcursul existenţei dumneavoastră?

Cinstea, onoarea şi modestia, deşi n-aş fi cinstit dacă n-aş recunoaşte (?!!?) că m-au zgândărit pusee de orgolii şi nemulţumiri că n-am fost, uneori, apreciat pentru calităţile mele…profesionale ?!!?

Am dori să ne vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru care v-aţi sacrifica o clipă din timpul dumneavoastră. Aşadar, dezvăluiţi-ne câteva nume din jurnalul sufletului scriitorului Dumitru Anghel!

Există în viaţa mea câţiva oameni care au fost pentru mine repere, de la care am cules perle de înţelepciune şi de prietenie mobilizatoare: dr. Ilie Neacşu, prieten din copilăria de la Secara, locul naşterii mele; George Apostoiu, coleg de facultate; Ioan Toderiţă, sfătuitor înţelept şi de-o francheţe învăluitoare; Dumitru Barău, profesor brăilean, prieten temeinic şi alţi prieteni, destui la număr, ca să-i pot cita pe toţi…

Inevitabil, în lumea în care trăim, există momente când poate rănim - verbal desigur! - un semen de-al nostru. A existat în traseul dumneavoastră profesional o persoană pe care aţi supărat-o şi căreia aţi fi dispus să-i întindeţi astăzi mâna prieteniei?

Este foarte adevărat că în viaţa noastră putem răni un om, din diverse motive, în împrejurări dificile, dar am ştiut întotdeauna să găsesc calea de drenaj spre direcţia reconcilierii din respect pentru ei şi din respect pentru mine!

 Vă place să călătoriţi şi, dacă da, care sunt locurile care vă smulg promisiunea de a le revedea?

   N-am fost niciodată un fan... al umblatului pe coclauri, am găsit prin alte surse de contact drumul cunoaşterii lumii înconjurătoare, din considerente mai ales culturale şi nu de dragul de a mă făli cu locuri pe unde m-au purtat paşii concediilor întâmplătoare...

Dincolo de scris, petreceţi clipe şi la braţul altei arte? Muzica? Desenul, poate?

Cu siguranţă, pentru că pasiunea mea constantă a fost literatura, dar muzica a fost mereu iubita mea de taină şi de bucurii nemăsurate!

V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe?

Pentru că bănuiesc că nu luaţi în considerare teama de cineva sau de ceva cu porniri tembele de agresiune fizică, pot să vă declar, cu mâna pe inimă, că mi-a fost teamă permanent că n-o să pot duce la îndeplinire toate speranţele legate de preocupările mele de creator de literatură sau de autor de critică literară şi muzicală. Au fost destule întâmplări şi împrejurări care m-au liniştit şi m-au făcut să cred, sincer şi fără orgolii exagerate, că am realizat, dacă nu... capodopere, sigure lucrări literare şi din domeniul muzicii de care sunt mândru şi mulţumit!

Pe parcursul vieţii, cum vi s-a părut că a trecut Timpul? A fost timpul dumneavoastră grăbit sau mai lent? V-a fost sau nu, prieten bun acesta?

 Greu, foarte greu de răspuns onest şi firesc la o astfel de întrebare! Tempoul acestui fenomen astronomic şi, mai ales, latura sa de implicare într-un normal destin personal sunt imposibil de controlat.

Fiecare treaptă a existenţei noastre are permanent un alt barometru, totul este sub semnul imprevizibilului!

Ce planuri de viitor are scriitorul Dumitru Anghel?

Să-mi păstrez ritmul de lucru în ciuda înaintării în vârstă, poate şi pentru că, la pensionare, am mai mult timp pentru a scrie... fără să mă mai grăbesc!

Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră şi, poate, nu v-am întrebat? Mă refer la acele aspecte care au avut un rol important în povestea dumneavoastră de om al condeiului!  

 Că nimic nu m-a fascinat mai cuceritor din relaţia mea cu scrisul, cu arta literaturii, precum s-a întâmplat cu romanul ca specie a genului epic.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori din ziua de azi?   

Să facă din scris  pasiunea lor pentru literatură, un mod personal de a se realiza în viaţă…

Titu Maiorescu spunea: Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori şi fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea... Ce credeţi că voia, oare, să ne transmită scriitorul prin aceste cuvinte?

Că oamenii, că fiecare ins trebuie să contribuie la afirmarea personalităţii speciei umane, forma superioară a naturii vii.

Ne apropiem de finalul acestui interviu şi vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor! Unde vă pot găsi? Cum îşi pot procura cărţile dumneavoastră? 

Personal, pot fi găsit în toate variantele comunicării…

Cărţile mele există în rafturile Bibliotecii Judeţene Panait Istrati Brăila, dar pot fi primite la lansările oficiale de carte, periodice…

   Şi pentru că am dori să încheiem acest inteviu într-un ton al mulţumirilor, ne-ar plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni care au reuşit să traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră.  Acei oameni care v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi, poate, treptele succesului scriitoricesc.                                                        

Sunt prea mulţi oameni care m-au ajutat să urc treptele succesului literar, aşa că le mulţumesc din suflet tuturor !

(interviu realizat în septembrie 2020)

 

Lucia PĂTRAȘCU, un scriitor al cărui condei revarsă iubire (partea a II-a)

 



Ce proiecte aveţi acum pe masa de scris? Ce proiecte v-au rămas, poate, nefinalizate ? Mă refer la cele din domeniul literar.

Am primit de la editură cel de-al doilea volum din seria Monografii literare, intitulat Daruri literare II - cronica muzicală şi critica literară brăileană de astăzi. Monografie literară - Dumitru Anghel. Îmi doresc apoi să revin la o carte pentru copii, intitulată Facerea, al cărei text este pregătit şi căreia trebuie să-i adaug grafica potrivită pentru fiecare dintre titlurile interioare. De asemenea, voi încerca să finalizez lucrul la un roman, început de ceva timp; deşi are un subiect ce mă tentează, nu reuşeşte, totuşi, să mă rupă din păcăleala unui telefon ce-mi adresează rugămintea unei recenzii, ori şi mai directa situaţie când poştaşul îmi depune în palme ofranda sufletului unui condeier care aşteaptă o vorbă. Şi, bineînţeles, sedusă în acest fel, voi continua ceea ce am început de câţiva ani, recenzii la scrierile confraţilor, ale căror volume le-am primit şi îşi aşteaptă rândul la atenţia cuvenită. Vor rezulta păreri de cititor, critici literare, recenzii ce vor fi publicate, ca şi până acum, în mai multe reviste literare şi, poate, într-un alt volum.

Ne puteţi descrie cum arată o zi din viaţa scriitoarei Lucia Pătraşcu? Câte ore petreceţi la masa de scris? Este scriitoarea Lucia Pătraşcu un om împăcat cu sine mereu? 

 Voi începe cu ultima întrebare. Consider că niciodată un scriitor nu poate spune că este foarte mulţumit cu ceea ce a făcut. Întotdeauna rămâne ceva neterminat sau ceva neînceput. Proiectele unui scriitor pot fi mai multe, diverse şi neaşteptate. Doar timpul, sănătatea şi munca asiduă îi vor permite să le finalizeze. După fiecare condeier va rămâne mereu o urmă de vise: fişe schiţate pentru o nouă carte, planuri pentru întâlniri literare de suflet cu cititorii săi ori cu alţi colegi de condei la cenaclurile literare şi lansările de carte.

Vorbind despre o zi din viaţa mea de scriitor, ar fi frumos şi de bon-ton să spun că mă aşez ritualic la masa mea de brad între anumite ore, cu anumite tabieturi, sorbind cu graţie din ceaşca de cafea, adulmecând pipa fumegândă (deşi, nu fumez, dar ce mai contează!), vorbind cu floarea preferată, alintând condeiul fermecat, pentru a seduce inspiraţia… şi scriu. Dacă lucrurile ar fi început la tinereţe, poate că mi-aş fi format un asemenea ritm şi astfel de tabieturi. Din păcate, la vârsta mea,  mă aflu în situaţia unui timp liber ce mă  cotropeşte el pe mine şi mă păcăleşte cu imensitatea lui părelnică şi dezordonată, răpindu-mi vigoarea şi rigoarea să-l organizez ori să-l aşez în pătrăţele bine stabilite. Este un fapt pe care îl conştientizez, îl recunosc şi nu-mi place. Dar, cu frica biciului lui Cronos în urma mea, nu pot schimba mai nimic. Uneori ideile mă vizitează la cele mai năstruşnice ore, mă exploatează când şi cum vor ele, iar eu, o biată făptură slabă, nu mă opun, fac din noapte zi, mai bine spus, fac din viaţă zi, uit să mai dorm, mă mulţumesc cu trei-patru ore de odihnă din 24 şi scriu, şterg şi iar scriu, lăsând în ultimul timp şi treburile gospodăreşti pe planul doi. Consider că alta este prioritatea mea acum. Nu ştiu dacă greşesc, dar nu mă pot opune…

Spunea un confrate: Dragostea pentru scris este o misiune pe acest Pământ şi niciodată, dar niciodată, să nu aşteptăm recunoştinţă şi aplauze că am lăsat câteva cuvinte cu tâlc în poveşti.Generaţiile care ne vor urma vor şti unde să ne aşeze pentru meritul misiunii îndeplinite. O fi având dreptate?!

Acum, la final de an 2020, vă consideraţi un autor de succes? Dacă un cititor v-ar întreba care este diferenţa între un scriitor talentat şi unul mai puţin talentat, ce i-aţi răspunde?

Desigur că folosiţi o sintagmă laudativă. Am dubii în a mă considera un autor de succes. Sunt un scriitor care a scris atât cât a simţit că trebuie s-o facă, despre ce a considerat că este potrivit să se exprime şi cu speranţa că fiecare cititor va găsi ceva folositor în paginile cărţilor mele. Am scris spornic, uneori mai bine, alteori mai puţin bine. Numai criticii şi cititorii pot hotărî.

Spunea cineva că, doar atunci când o persoană trăieşte exclusiv din scrisul său poate să se numească scriitor. Iarăşi am dubii… Poate un ziarist, un publicist foarte bine plasat, s-ar putea lăuda cu o asemenea performanţă. Altminteri, cartea se vinde greu, asaltul mijloacelor moderne face o concurenţă serioasă şi puţini scriitori au şansa de a fi foarte cunoscuţi şi foarte bine vânduţi. Mai depinde şi de mijloacele de publicitate, pe care unii le folosesc din plin, alţii … În mod cert, un scriitor poate fi considerat talentat, atunci când el reuşeşte, sub veşmintele cuvintelor alese, să-şi prezinte convingător ideile, aşezându-le într-o ierarhizare a valorilor estetice, în aşa fel încât receptarea lor să fie lesnicioasă şi învăţămintele morale truvabile încă din primele pagini, pentru a garanta  expresivitatea comunicării. Scriitorii cărora nu le reuşeşte acest lucru, sunt, poate, nu mai puţin talentaţi, ci mai degrabă, mai puţin atenţi, mai puţin laborioşi. O operă literară se cere iubită, şlefuită, înfăşată în dulceaţa sentimentului creator şi apoi arătată lumii. Nu poţi să terfeleşti câteva slove din neştiinţă sau numai din nepăsare, să le aşezi într-o carte, să o publici (deoarece, se poate!) şi să ai pretenţia de a te număra în rândul scriitorilor. Aşa cum am mai specificat, cititorul de calitate te alege şi te culege, fără a se înşela.

Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba din traiectul vieţii dumneavoastră? Aşadar, există vreun regret în viaţa scriitoarei Lucia Pătraşcu?

Sigur că, de schimbat nu pot schimba nimic… Regrete majore nu am… Unele păreri de rău, desigur! Mi-ar fi plăcut să mă nasc la ţară. Poate sunt superficială şi am în vedere partea bucolică a vieţii de la ţară. De câte ori am fost în concediu la munte, foşnetul pădurii îmi crea sugestia că aş fi putut fi dintotdeauna de acolo, că aparţin locului. Firicelul de apă ce se strecura şăgalnic pe drumuri doar de el ştiute îmi purta  gândurile departe, în văile cu dor. Poate şi pentru mine s-ar fi ţesut poveşti cu Feţi-Frumoşi şi cu Ilene-Cosânzene sau, poate, Ozane curgătoare mi-ar fi  limpezit uneori gândurile prăfuite şi obosite de caldarâmul oraşului. Dar, a fost cum a fost!... Şi a fost bine!... În Brăila…Oraş cu nume de fecioară alintată / În care Chiralina, altădată, / Privea prelung rotundul apelor, / Ce-a dunărit vârtejuri tuturor. (L.P.)

Ce mi-ar mai fi plăcut?...  Mi-ar fi plăcut să încep a scrie mai devreme… Probabil, altfel s-ar fi aşezat ţesătura covorului meu literar… Mai spornic, mai îmbuchetat în frumuseţe, mai plin de cuiburi de înţelepciune şi cuprinzând mai multe flori albastre. Aşa numesc eu florile creaţiei… Aş fi înţeles la timp că scrisul poate începe ca o boală, dar nu are voie să rămână aşa. Trebuie să devină o vindecare! Ca o binecuvântare!...

Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare i-aţi adresa scriitoarei Lucia Pătraşcu ? Dar Omului Lucia Pătraşcu? 

   Nu cred că mi-ar plăcea să fiu în postura unui reporter în aceste vremuri în care aş avea doar două modalităţi de a-mi face profesiunea. Ori aş privi cu uşurinţă tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră socială, ori aş fi foarte implicată şi aş căuta să mă aflu în miezul problemelor. Nici ca respondent nu-mi este foarte uşor, deoarece constat că societatea merge spre o stare de lucruri din ce în ce mai deteriorată, greu de redresat şi cu rezerve păguboase de a nu întrevedea soluţii viabile, salvatoare. Numai prin implicarea celor tineri, cu o educaţie civică reală şi corectă, în viaţa cetăţii mai pot exista speranţe de revenire.

Şi, apoi, cât să te imixtionezi în viaţa cuiva ? Fie şi ca reporter… Când omul începe să scrie, înseamnă că are ceva de dăruit. Spunea Panait Istrati, parcă : Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai, mai ales, la timp. Fiecare lucru la vremea lui. Şi are dreptate… Am dat râsul tinereţii mele cui m-a iubit, am dat lacrimile regretelor mele celor ce m-au crescut şi, când a venit timpul, m-au lăsat singură pe drum. Mi-am trăit durerile şi bucuriile ca şi cum era singurul lucru pe care-l ştiam face. Am plâns şi am râs, de parcă aş fi putut schimba lumea în folosul meu. Şi am scris!... Tot ca un fel de a da

Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis uşile de-a lungul vieţii?

Spunea Sf. Vasile cel Mare: Fugiţi de dorinţa de a trudi pentru glorie. Îngrijiţi-vă de virtute, deoarece este singurul lucru care nu se pierde. Exersaţi ca să dobândiţi putere în atingerea scopului vostru. Încercările vieţii nu fac decât să întărească caracterul unui om. Şi atunci când iubirea de oameni şi de fapte bune se împleteşte cu viaţa, rezultă dragostea, marea dragoste, care nu este altceva decât bucuria de a face altcuiva bucurie, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. De câte ori m-am îndreptat cu dragoste şi înţelegere către semenii mei, de câte ori toleranţa şi empatia mi-au călăuzit paşii, tot de atâtea ori răspunsul a fost pe măsură. Cu timpul am învăţat să fac aceasta din ce în ce mai des. Pentru mine, uşile vieţii au fost de două feluri: Unele pe care trebuia să intru şi altele dincolo de care nu era îngăduit să trec. Cu timpul, am dobândit înţelepciunea de a şti să aleg.

Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

   Nu pot acorda o anumită notă nici trecutului meu, nici vieţii mele, în general. Ca orice om, am trăit un amalgam de întâmplări. De multe ori am căzut în hăţişurile lor, de tot atâtea ori am încercat să mă ridic şi să merg mai departe. De multe ori m-au bătut ploile reci, de tot atâtea ori soarele generos mi-a mângâiat lacrimile vieţii cu razele sale. Poveştile ţesute în drumul meu erau rostuite dintotdeauna, poate, iar eu trebuia să învăţ lecţia trăirilor, să-mi construiesc veşmântul răbdării şi al toleranţei, să-mi descopăr în suflet darul empatiei şi să cred. Să cred că cei care mă înconjoară sunt oameni ca toţi oamenii, cu fărâma lor de defecte, dar, mai ales, cu imensa calitate a bunătăţii lor. Să-i cunosc, să-i accept şi să-i iubesc…

Care au fost reperele morale la care v-aţi raportat pe parcursul existenţei dumneavoastră?

Niciodată abaterea de la cele zece Sfinte Porunci, n-a dus la nimic bun…

Iar atunci când viaţa îţi aşterne în faţa ta drumuri amestecate, în care urcuşurile pot fi nişte capcane şi coborâşurile nişte vindecări, numai respectarea bunelor precepte religioase şi a regulilor elementare de bună-cuviinţă poate încununa un destin omenesc, orientându-l spre un potenţial de viaţă coerent şi stabil. Numai astfel drumul său va găsi resursele interioare necesare pentru respectul de sine şi respectul pentru cei din jur. Am învăţat că timpul îşi deschide oportunităţile pentru fiecare om, lăsându-l să facă alegerile potrivite. Este felul prin care am învăţat să ştiu.

Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni care ne-au sădit, cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?  

Există mulţi filozofi care explică de ce un om poate fi considerat matur de la o vârstă anume. Este vremea când alegerile sale îl definesc. De exemplu, Osho face o adevărată pledoarie pentru două cuvinte mici, cu semnificaţii adânci. Este vorba despre da şi nu. Este de părere că, începând de la vârsta de şapte la paisprezece ani, un copil îşi desăvârşeşte independenţa faţă de mama sa, prin declararea răzvrătirii sale, a libertăţii sale şi, atunci, spune mereu nu.  Este forma prin care vrea să se declare liber de  contract. Aceasta este, de fapt, o libertate copilărească, pe care, dacă o păstrează toată viaţa, va rezulta un negativism păgubos ce îi creează o falsă impresie de libertate. Pe parcurs lucrurile trebuie să se limpezească. Dezvoltarea supremă a individului este atunci când acesta poate spune da cu aceeaşi bucurie cu care copilul spune nu. Omul care poate să facă acest lucru fără ezitare, fără condiţionări, a devenit înţelept şi va spune nu doar atunci când este cazul. Sunt mulţumită că am câştigat înţelepciunea de a spune da la timpul potrivit, indiferent pe unde m-au purtat cărările vieţii şi că mereu oameni cu suflet curat mi-au fost tovarăşi de drum.

Am dori să ne vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru care v-aţi sacrifica o clipă din timpul dumneavoastră. Aşadar, dezvăluiţi-ne câteva nume din jurnalul sufletului scriitoarei Lucia Pătraşcu!

Iubesc toţi oamenii, chiar şi pe cei aparent mai puţin merituoşi, deoarece de-a lungul vieţii am învăţat că nu există persoană care să nu poarte un sâmbure pur de bunătate. 

Rămâne ca acesta să se dezvăluie la un moment dat. Nume speciale nu ar trebui să vă dau. Ar fi nedrept şi ar contrazice ideea de corectitudine. Fiecare om, fiecare cititor, poate construi soclul unui scriitor, indiferent ce fel de cărămidă (de granit sau de lut) pune în intenţia sa. Este suficient să vă spun că oricine îmi cere ajutorul, îl primeşte necondiţionat şi, probabil că, în acest moment, dumneavoastră sunteţi probantul cel mai veridic care puteţi confirma acest lucru.

Apoi, faptul că mă aplec mereu, cu tandreţe şi bunăvoinţă, asupra scrierilor confraţilor mei mai avansaţi sau doar începători, dăruindu-le timp din timpul meu, energie din puterea minţii mele şi interes pentru ceea ce fac ei, este dovada că îi consider prietenii mei, oamenii de suflet, împreună cu care vreau să fiu mereu. Este un fel de dar din dar şi mă bucur că încă sunt capabilă să-l împlinesc.

Inevitabil, în lumea în care trăim, există momente când poate rănim – verbal, desigur! - un semen de-al nostru. A existat în traseul dumneavoastră profesional o persoană pe care aţi supărat-o şi căreia aţi fi dispusă să-i întindeţi astăzi mâna prieteniei?

Aşa cum spuneam, gândul meu curat şi, ca pe vremuri, palma goală întinsă în semn de  sinceritate, fără arme ascunse şi împodobită numai cu bune intenţii, m-au ferit de momente neplăcute şi gesturi reprobabile. Cel puţin, făcute cu voia mea!... De aceea, păstrez în faţa oricui  deschisă uşa prieteniei şi pe masă, buchetul cu flori de nu mă uita. Îmi place să cred că cel care intră, vine cu aceleaşi gânduri bune şi, de fiecare dată, am speranţa că vom putea împleti împreună poveşti frumoase, demne să rămână şi după noi. Ar putea fi o bucurie şi o dovadă că timpul n-a trecut degeaba pe lângă noi şi că nici noi nu ne-am împleticit paşii pe cărările lui. Ar fi o izbândă a spiritului!

Vă place să călătoriţi şi, dacă da, care sunt locurile ce vă smulg promisiunea de a le revedea?

Aceasta, pentru mine este, deja, o întrebare capcană… Tentantă şi, din ce în ce, mai puţin realizabilă...  Aş putea să blufez şi să vă răspund că aş vrea să vizitez nu ştiu ce insule din raiurile lumii ori, măcar, nu ştiu ce plaje de pe Coasta de Azur. Sigur, mi-ar plăcea!… La tinereţe, aş fi dorit mai mult, dar am călătorit numai în interiorul ţării. Aşa erau permisiunile şi posibilităţile. Acum, aleg să fiu modestă şi să spun că m-aş împăca doar cu un colţişor minunat de la poalele munţilor noştri, cu zonele minunate pe care le-am vizitat cândva şi cărora le duc dorul. Şi pentru că nu prea mai pot, mă refugiez în paginile generoase ale unei cărţi sau pe coala virgină, mereu răbdătoare şi… călătoresc.

Dincolo de scris, petreceţi clipe şi la braţul altei arte? Muzica? Desenul, poate?

De la vârstă fragedă am citit foarte mult… Tot de atunci am adăugat pasiunii pentru lectură plăcerea de a asculta muzică. În copilăria mea, iubeam momentele muzicale ce curgeau prin difuzorul instalat în singura noastră cameră. În anii de liceu, drumul dus-întors purtau paşii tinerei eleve în ritmurile Cavaleriei Rusticane, ce îmi dădeau elan şi mă înviorau. Tot atunci am făcut cunoştinţă cu muzica lui Maurice Ravel. Mai târziu aveam să-mi diversific preferinţele muzicale, fără a face o profesiune din aceasta, nici măcar un hobby.

În general, iubesc şi admir toate artele. Tresar în faţa unui tablou ce-şi dezvăluie subtilităţile compoziţionale în anumite momente. Am fost invitată la vernisajele unor expoziţii de pictură, despre unele mi-am şi exprimat părerile, ce au fost publicate în reviste de cultură. Cred că mi-ar fi plăcut să pictez. Parcă simt în palmă un penel zburdalnic şi văd în faţa ochilor curcubeul luminos al culorilor, strălucind în zâmbetul şăgalnic al soarelui. De asemenea, admir volutele neaşteptate ale unei sculpturi şi jocul mirărilor mele zburdă în faţa frumuseţii lor. Însă, deocamdată, am rămas la arta cuvântului citit şi scris, pe care-l respect şi-l preţuiesc, atunci când aduce străluciri de diamant creator.

V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe?      

Fiecare om are temerile sale. Ele pot fi induse de situaţii strict personale sau de ceea ce îi oferă viaţa şi societatea în care trăieşte. Corelaţia mai mult sau mai puţin armonioasă cu tot ce îl înconjoară, influenţează fascinant de mult temerile şi angoasele individuale. Personal, am avut temeri normale, mai mici sau mai mari, legate strict de mine sau pentru cei ce depindeau de mine (copii mici, părinţi neputincioşi). În legătură cu ţelurile pe care mi le-am propus, desigur, nu tocmai măreţe, explicam mai sus că sunt o persoană modestă. Indiferent ce calibru ar fi avut acestea, nerealizarea lor mi-ar fi putut crea stare de eşec, incertitudine, neîmplinire. În niciun caz, teamă. Nu agreez nici sintagma teamă de Dumnezeu. Tatăl Ceresc doreşte să ne împace sufletul, să ne înveţe să acceptăm armonia, să trăim după cele Zece porunci. Nu ne biciuieşte, nu ne  pedepseşte. O facem noi înşine, prin faptele noastre.

Pe parcursul vieţii, cum vi s-a părut că a trecut Timpul? A fost timpul dumneavoastră grăbit sau mai lent? V-a fost sau nu, prieten bun acesta?

În măsura în care mi-a permis să-mi realizez cele ce vor rămâne după mine, aş putea să consider că Timpul este prietenul meu. Mi-a dat voie să am o căsnicie de peste 60 de ani, am cresut doi copii educaţi, şcoliţi şi cu bune rezultate în cariera lor. Mai povesteam că unul a urmat Medicina şi cel de-al doilea, Dreptul, nurorile au profesat ori profesează în acelaşi domeniu, cei doi nepoţi, la fel, unul profesează stomatologia, celălalt este student la farmacie. Iar eu, după toate acestea, am fost binecuvântată cu dorinţa de a scrie şi, apoi, a publica.

Ce-a fost Timpul pentru mine? Cel mai bun prieten!... M-a grăbit uneori, m-a amânat alteori, însă întotdeauna a făcut-o cu un motiv justificat şi mi-a stat alături. De aceea spuneam: Mi-aş face, încă, Timpul prieten şi aş vrea / să îl poftesc mereu la masa mea / să-i dau un corn şi un pahar cu vin / şi să îl rog, cu mine, să mai stea puţin.... Aş mai avea nevoie de îngăduinţa lui, deoarece mai am treburi neterminate...

Ce planuri de viitor are scriitoarea Lucia Pătraşcu?

Desigur că, multe planuri concrete de viitor nu se mai pot perinda în programul meu. Nu mi-ar mai permite timpul şi puterile. Mi-ar fi plăcut să iniţiez un cenaclu literar al copiilor. Am şi încercat odată să întocmesc un volum creat de copii, cu desenele lor, cu gândurile lor, cu fotografiile lor de elevi de clasa a doua. Să le fie amintire peste ani. Motive exterioare vrerii mele au oprit acest proiect şi acum las altora acest gând bun şi realizarea lui. Consider că ar fi o activitate foarte interesantă şi benefică pentru viitorul lor, ca oameni iubitori ai cuvântului şi, de ce nu, chiar pentru literatură. Aş mai fi dorit să particip la înfiinţarea unei reviste literare. Brăila are prea puţine reviste literare şi ar merita mai mult. Nasc şi pe la noi condeieri talentaţi!

Despre creaţia mea, sigur că, aşa cum am mai răspuns la o întrebare asemănătoare, am primit de la editură cel de al doilea volum finalizat în anul 2020 şi voi continua lucrul la cărţile începute, planificând apariţia unui nou volum în anul 2021. Deocamdată, la propunerea unui critic literar, care ar dori să scrie o monografie despre mine, revizuiesc materialul biografic necesar.

Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră şi, poate, nu v-am întrebat? Mă refer la acele aspecte care au avut un rol important în povestea dumneavoastră de om al condeiului!

 Aşa cum arătam deja, darul scrisului a venit foarte târziu, neaşteptat şi nebănuit. Am descoperit cu timpul bucuria acestui mod de a-mi exprima gândurile proprii, apoi, când am avut prilejul să citesc cărţile semnate de alţi confraţi, poeţi, prozatori, epigramişti sau critici literari şi să-mi exprim părerile despre acestea, am înţeles că îmi place să fac lucruri interesante, frumoase, încercând cu discreţie şi fără orgolii inutile, să-mi descopăr puterea de creaţie în domeniul literaturii. A fost o preocupare a ultimilor ani, a devenit o certitudine ce mă împlineşte şi voi continua dacă vremea îmi va îngădui.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori din ziua de azi? 

Brăila oraş cu nume de fecioară alintată, spuneam eu mai demult, a fost şi rămâne o cetate culturală, cu o pleiadă de oameni din mai multe domenii ale artei, muzică, arte vizuale, literatură şi, în limita decentă a spaţiului rezervat, aş putea să citez câteva nume reprezentative, fără să supăr pe cineva: Panait Istrati, Mihail Sebastian, Dumitru Panaitescu Perpessicius, Fănuş Neagu sau la câţiva dintre scriitorii de azi: Nicolae Grigore Mărăşanu, Viorel Coman, Vasile Datcu, Constantin Gherghinoiu, Dumitru Anghel, Gheorghe Lupaşcu, Aurel M. Buricea, Ioan Munteanu şi la câteva opere de referinţă ale acestora: Fiara impară, Provincia magna, Veşnicia cu patent, Sinele şi deşertul, Stăpânul timpului, Cântecul reginei, Stradele Brăilei sau, privind înapoi, la Chira Chiralina, de Panait Istrati, Oraşul cu salcâmi, de Mihail Sebastian, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, de Fănuş Neagu.

Am citat absolut aleatoriu şi cu rugămintea de a-mi fi iertată lipsa de rigoare. Îi iubesc pe toţi! Sigur că majoritatea lor, precum şi a altora pe care nu i-am citat, vine tot din arealul fascinant al acestui colţ de rai, scăldat de valurile Dunării.

Aceasta înseamnă că exemplele, modelele sunt îndestulătoare. Tinerii condeieri ar trebui să depăşească momentul adolescentin, în care faci o poezie de dragoste colegei de bancă (oricât de tentant ar fi!), să citească mai multe opere semnate de scriitori consacraţi, să lase gândurile şi ideile să dospească într-un melanj armonios şi, apoi, să scrie. Să nu se descurajeze de primele eşecuri aparent ireconciliabile şi nici să nu cedeze.

Mai ales, să nu ia în braţe ideea păguboasă de literatură de provincie, ce se vehiculează dintotdeauna şi care taie aripile oricui. Nu contează unde te-ai născut, ci calitatea creaţiei. La urma urmei, multe locuri, despre care vorbim astăzi cu reverenţă, nu s-au aflat în buricul pământului! Dar au devenit cunoscute prin creaţia celor născuţi acolo, cei care au făcut din proza scrisă sau din poezia melodioasă, o creaţie adevărată, un succes de carte, bazat pe o personalitate unică a scriitorului, pe talentul său şi pe munca neobosită.

Şi apoi, să nu uite că, aşa cum spunea Guy de Maupassant: Scriitorul este şi trebuie să rămână singurul stăpân, singurul judecător al operei pe care se simte chemat să o scrie. Ceea ce ar putea să însemne că tot scriitorul este cel care ar trebui să aibă grijă ce fel de creaţie realizează, în ce parametri valorici doreşte s-o situeze şi cui se adresează mesajul său.

Titu Maiorescu spunea: Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori şi fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea... Ce credeţi că voia, oare, să ne transmită scriitorul prin aceste cuvinte?

Nimic nu poate exista într-o singurătate exclusivă.

Titu Maiorescu, acest mare eseist şi critic literar, om cu o vastă cultură, agonisită la înalte şcoli din Austria, Germania şi Franţa, cu o  operă literară diversificată şi cu deosebite merite în Societatea Junimea şi revista sa reprezentativă, Convorbiri literare, în care au publicat cei mai valoroşi scriitori ai vremii, a avut ca scop, alături de colaboratorii săi, educarea publicului receptor de literatură, dezvoltarea interesului pentru cultură, statornicirea unei limbi române curate, literare, cu toate beneficiile aduse de influenţa limbii române şi un alfabet cu reprezentare fonetică în fiecare cuvânt.

În întreaga sa activitate a întâlnit foarte mulţi condeieri, feluriţi ca gen literar abordat sau ca dar scriitoricesc. Vor fi fost romancieri, poeţi, eseişti, critici literari, epigramişti. Fiecare cu inspiraţia sa, cu puterea exprimărilor sale, cu talentul său, la urma urmei. Însă, împreună, au contribuit la constituirea literaturii române. La fel se întâmplă şi astăzi… În literatura română pot fi întâlniţi scriitori de toate genurile, care se străduiesc să aducă un fir de verde crud în  pădurea argintată a culturii noastre.

Ne apropiem de finalul acestui interviu şi vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor! Unde vă pot găsi? Cum îşi pot procura cărţile dumneavoastră?

Aş putea avea orgoliul să mă adresez cititorilor din toată ţara şi celor din străinătate unde, din gesturi de prietenie şi din intenţii de colaborare, au ajuns unele dintre volumele mele. Şi totuşi, am să mă adresez, în primul rând, cititorilor brăileni, reamintindu-le că Brăila este locul oamenilor care iubesc cultura, în general artele, indiferent de felul cum s-ar fi manifestat acestea: pictură, sculptură, muzică, multă muzică (cine nu cunoaşte sintagma brăilenii-napoletanii de la Dunăre!) şi literatură. În Brăila s-a scris întotdeauna remarcabil. Nu voi repeta  numele celor care au rămas nemuritori în veşnicia timpului şi nici a celor care, contemporani cu noi, străduiesc fuga condeiului pe coala albă, dând înţelegerii cititorilor şlefuiri de cuvinte-piatră rară. Cei care vor citi acest volum sunt deja cunoscătorii acestui lucru. Poate că este adevărat faptul că astăzi se scrie mai mult decât se citeşte. Sau, cel puţin, aşa se consideră, deşi nu s-a putut face o statistică concluzivă, nici măcar un sondaj veridic. Eu, personal, cred că este numai o falsă impresie.

Dragi cititori, dumneavoastră, cei care doriţi să citiţi veţi găsi, cu siguranţă, la momentul potrivit, cartea potrivită. Rămâne în sarcina celor ce scriu ori a editurilor să aducă la cunoştinţa publicului noutăţile literare ce apar mereu. Pentru ca doritorii să le poată găsi în librării, în biblioteci ori direct la autor. Nu vă împotmoliţi în ideea literatură de provincie, comparativă cu literatura scriitorilor din Capitală. Este o idee pe care am sugerat-o şi tinerilor scriitori. O literatură bună rămâne de apreciat de către critica literară, desigur, dar, mai ales, de receptarea acesteia din partea cititorilor. Dumneavoastră sunteţi cei care veţi hotărî soarta unei cărţi. Folosiţi acest drept în propria favoare şi, dacă se poate, spre bucuria scriitorului.

 Şi pentru că am dori să încheiem acest interviu într-un ton al mulţumirilor, ne-ar plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni care au reuşit să traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră. Acei oameni care v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi, poate, treptele succesului scriitoricesc.

   Sigur că aţi dori să aflaţi păreri despre cei care mi-au condus paşii către reuşitele mele scriitoriceşti. Oamenii cei mai importanţi rămân cei care, prin formaţia lor de critici literari, s-au aplecat cu atenţie asupra volumelor mele şi care, prin observaţii şi sugestii critice, mi-au corectat mereu, cu bunăvoinţă şi eleganţă, alunecările lingvistice inerente începuturilor literare, mi-au relevat aptitudinile native, mi-au nivelat dizarmoniile, m-au învăţat să lărgesc sfera tematică, pentru a mă integra în starea contemporană a literaturii.

Nu ştiu dacă am urcat treptele succesului scriitoricesc. De felul meu, am fost şi am rămas fiinţa modestă care se uită în jur pentru a vedea cine ar putea avea nevoie de singura pereche de ghete disponibilă în zloata iernilor grele, cu cine ar fi necesar să împart această bunăvoinţă, pentru ca toţi, împreună, să apucăm zâmbetul primăverii viitoare.

Repet citatul acesta, care îmi place foarte mult : Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile... să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea... să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, şi apoi să plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp... şi apoi să râzi!”(Panait Istrati).

Şi, pentru dumneavoastă, Cornelia Vîju, un condeier care se străduieşte să aducă mereu noi frumuseţi în volumele pe care le semnaţi, urări de bine şi un gând înflorit!

 

(interviu realizat la final de an 2020)