Poveste de mai- poezii 2020

 

 

PREFAŢĂ

Volumul de versuri “Poveste de mai”, Editura Proilavia, Brăila, 2020, semnat de doamna Cornelia VÎJU, este a treisprezecea carte a scriitoarei, după debutul cu placheta “Ancoră la ţărmul iubirii”, apărută la Editura Olimpiada, Brăila, 2010, şi urmată de “Căutător în propria viaţă”, eseuri, la scurt timp; “Despletind şoapte”, poezii; “Interviu cu un aviator”, la aceeaşi editură, în 2011; “Sub pleoapa sufletului”, Editura Proilavia, 2012; “File… din copilărie”, Editura Sf. Ierarh Nicolae, 2013; “Prin poarta copilăriei”, 2014; “Rătăcind pe căile sufletului”, 2016; “Printre rânduri de poveste”, 2016, la aceeaşi editură; “Interviuri cu femei-politician brăilene”, Editura Lucas, 2017; “Istorie şi viaţă jertfelnică în comunitatea movileană” şi “Interviuri cu oameni de succes”, 2018, la aceeaşi editură.

Poveste, aşadar, deşi termenul este… împrumutat din zona structurilor literare epice, cu trimitere la naraţiune, pe care poeta Cornelia Vîju îl îmbracă în fracul de ceremonie al genului liric. Sensul epic, deturnat spectaculos spre un miraculos liric, adaugă diezi melodici, pe un portativ cu noi valenţe orchestrate magic în allegro sentimental, într-o primăvară elegiacă, dedicată romantic, “cu toată preţuirea şi dragostea”, partenerului matrimonial.

Cartea este structurată riguros: “O clipă cât o veşnicie…”, capitolul I, cu 59 de poezii scurte, de-o pagină sau două-trei strofe, în rimă clasică, încrucişată(1-3; 2-4); capitolul II, “Confesiuni”, cu doar 14 poeme, ceva mai ample, şi tot în rimă încrucişată; capitolul III “Din tainele vieţii…”, cu 18 poeme, cu o structură modificată, fără catrenele tradiţionale, într-o dinamică dominată de versul liber, fără strofe, fără rima clasică, încrucişată; în total 91 de structuri lirice, poezii, mai pe româneşte…

Volumul de versuri “Poveste de mai” se deschide abrupt, în bemoli agresivi, pe structura temperamentală dintr-“O clipă cât o veşnicie…”, primul capitol, cu aluzii biblice de început de… Creştinism şi cu personaje apostolice dintr-o biografie ecleziastică: “Tu, Bun Samaritean, pag. 13, pe o tematică erotică, de iubire pământeană, sinceră şi convingătoare: “Din zările terestre priveam nemărginirea, / Te căutam prin clipe în fiecare an, / Astăzi te simt pe unde, cum îmi respiri iubirea / Şi cum încet, m-adulmeci tu, Bun Samaritean!” (Op. cit.); într-un passo doble sentimental: “În murmurul iubirii mă legeni peste lume, / Cu fina-ţi respirare mă-nvălui ca-ntr-un joc, / În Marea Veşniciei arunci tristeţea-n spume / Şi strigi către înalturi că eşti al meu soroc” (Ibidem).

O poezie de dragoste, aşadar, în limitele convingătoare ale acestei tematici lirice de largă răspândire, de la poeţii Văcăreşti la Mihai Eminescu; de la primele semne ale unei iubiri sincere, până la versurile calde ale unui licean îndrăgostit, într-un adagio sincopat al primilor fiori ai dragostei: “Cuprinde-mi tâmplele cu mâinile-amândouă / Şi las’ să curgă încet prin ele şoapta ta, / Eu am să te aştept în dimineţi cu rouă / Lumina-n ochii tăi edenici spre a-mi căuta” (Iubite!”, pag. 15).

Dragostea, simbol erotic, fără precedent, de la mărul oferit ca o tentaţie fără refuz, rămâne singura certitudine şi unicul echilibru al iubirii: “Să ştie o lume întreagă: Tu-mi eşti visul! / La braţul tău, blând pelerin al vieţii, / Eu mi-am propus să merg, s-alung abisul / Să râd şi să mă-mbăt cu roua tinereţii” (“Tu-mi eşti visul”; pag. 27); dragostea, ideal uman, fără limite şi cu semnificaţii determinante, ca-ntr-o “odă a bucuriei” beethoweniene: “Şi ne iubim sfios cum doar în basme / Prinţesele şi prinţii-s făgăduiţi veciei, / Unindu-ne destinul se sting uşor fantasme / Şi peste zare curge o odă a bucuriei” (“Parfum de poezie”, pag. 29).

O declaraţie de dragoste fulminantă, fără constrângeri şi fără rezerve, în limitele unui sentiment uman, ancestral şi permanent: “Te-am aşteptat pe-un pat de visuri şi speranţe, / Cu aşternuturi de mătase te-am cuprins / Ca să-mi fii muză şi, prin versuri, dulci nuanţe / Eu să strecor prin torţe ce-n mine ai aprins” (“Splendoarea iubirii”, pag. 32), cu trimiteri docte şi convingătoare spre “Romeo şi Julieta” şi spre toate vârstele şi cuplurile de îndrăgostiţi: “Tu eşti o poveste, iubite! / Povestea ce-am scris-o demult, / Şoaptele tale vrăjite / Le-adulmec, le sorb, le ascult” (“Tu eşti o poveste, iubite!”, pag. 33), dar poeta are şi explicaţia năvalnicelor gânduri de iubire:  “În grădina mea de visuri, / Stau închise multe cânturi / Şi răsună ale lor glasuri, / Încărcând noi orizonturi” (“În grădina mea…”, pag. 35). Un erotism declarativ în limitele unei patetice îngenuncheri convingătoare: “Ah, noaptea crudă se sfârşeşte! / La pieptul lui mă strâng uşor, / Sunt tot ce-n viaţă el iubeşte / Pe veci în dor îl înfăşor (“Noapte de mai”, pag. 39), doar pentru a convinge că iubirea rămâne singura certitudine a unei împliniri sufleteşti: “Cu tine viaţa pare-o taină, / Pe care-o străbat într-adins / Cu tine port aceeaşi haină, / În care amoru’ ai reaprins” (“Cu tine”, pag. 43).

Şi iarăşi… iarăşi aceeaşi patetică declaraţie de dragoste a Femeii hotărâte să anihileze cerbicia masculină, orgolioasă şi dominatoare: “Cum am putut să simt vreodată / Parfumul vieţii-n lipsa ta? / Mirată mă-ntrebam odată / Şi gândul se tot repeta (“Cum am putut”, pag. 48), şi, mai ales, când o femeie declară ferm: “Sunt fericită astăzi că-n nopţile cu stele / Hălăduiam pe căi cereşti cu tine, / Când îmi spuneai că, de după perdele / De nori, ştii să citeşti destine” (“Sunt fericită…”, pag. 51).

Ca să pluseze apoi şi să-l facă pe bărbatul orgolios să înţeleagă cât este el de important în viaţa unei femei îndrăgostite: “În gândul meu tu eşti un prinţ sălbatic / Venit de peste mări şi peste zări, / În vene-ţi curge sângele carpatic, / Chiar de-ai trăit cândva în alte ţări” (“Aş vrea să-ţi scriu”, pag. 54) şi, ca să fie convingătoare, declară ritos: “Mă chemi sub teiul visurilor noastre / Şi floarea lui pe creştet îmi aşterni, / Îmi strigi: iubita mea din necuprinse astre, / Hai, vino, şi tot seninul tău asupră-mi să îl cerni!” (Iubirea azi în faţa ta aştern”, pag. 63). Convingătoare este şi în replica virilă de bărbat îndrăgostit: “Curg clipe de beţie din ochii tăi angelici / Şi-n cercuri de iubire simţirile-mi ridici, / Te vreau ca visul dulce pe care-l sorb timid / Să nu te-mpart cu nimeni, în suflet să te-nchid” (“Clipe”, pag. 66).

Capitolul “Confesiuni” se deschide cu o declaraţie versificată în vocalize elegiace, de o tristeţe care s-ar vrea recuperată, după orgolioase renunţări: “O, tu, şireată lume, când voi pleca din tine / N-am să îţi cer nimic şi-n loc de rămas bun, / Mă voi dezlega iute de acele jurăminte / Cu care m-ai rugat ţie să mă supun” (“Lumii”, pag. 75), convinsă fiind poeta Cornelia Vîju de gestul său altruist de a fi alături de oameni: “C-am fost prin vers aproape de fiecare-n parte, / Le-am mângâiat tristeţea şi dorul le-am cântat, / Că însăşi poezia mea rămâne mai departe, / O mângâiere dulce pe-un suflet zbuciumat” (Ibidem). Deşi parcă este gata să-şi asume toate necazurile şi toate emoţiile izvorâte din tot felul de spaime şi întrebări fără răspuns: “Se-aud în mine glasuri ce vin din depărtare / Şi-aduc cu-ncrâncenare o mare de întrebări, / Parc’ aşteptând tăcute răspunsuri de iertare, / Căci soarta m-a supus prea multor încercări” (“Glasuri se-aud”, pag. 78).

Dar are echilibrul şi forţa recuperatorie a revenirii la normal, la “limanul” speranţei: “Nu-i timp ca să jelim tot ce ne doare, / Să plângem amintiri ce am trăit / Sau să lăsăm tristeţi să ne doboare, / Să regretăm de câte ori am şovăit” (“Nu-i timp”, pag. 81), pentru că are de partea sa optimismul specific avântului tinereţii: “E timp doar pentru ceasul tinereţii, / Pentru prezentul nostru ce-l trăim, / Prin care noi ne scriem cursul vieţii, / Şi când doar în limbajul dragostei grăim” (Ibidem). Iar explicaţia s-ar afla în echilibrul unei logici elementare, deşi poeta are destule dubii în legătură cu toate complicatele… “inexplicaţii” ale vieţii: “Ades m-am întrebat de locul meu în lume, / De ce nu pot din viaţă să iau ce venerez? / De ce în mersul nostru de vreau ceva anume / Nu-mi este cu putinţă etern ca să păstrez?” (“Ades m-am întrebat”, pag. 86).

Capitolul “Din tainele vieţii…” începe, evident, cu poemul “Copilăria”, omagiul melancolic al celei mai fericite şi nevinovate vârste: “Mi-a bătut în geam copilăria / Şi mi-a spus să ies cu ea în lume, / Mi-a adus în dar chiar pălăria / Încărcată-n jocuri şi în glume” (“Copilăria”, pag. 91), clipa amintirilor celor mai emoţionante, venite şi dinspre Humuleştii romanticului Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul şi până la Movila Miresii (locul naşterii poetei Cornelia Vîju). Momente fericite, pe care poeta şi le adjudecă cu regretul că au trecut prea repede: “O, ce repede-ai plecat, copilărie! /Clipa ta de-aş mai putea întoarce! / Să-mi mai prind la piept o ştrengărie, / Care-n poală zâmbet să-mi descarce…” (Ibidem, pag. 92) şi din care răsare nostalgic chipul părinţilor: “Las ochii în pământ de fiecare dată / Când de dojana mamei eu îmi amintesc, / Mi-apare ades în gând adânc îmgrijorată / Şi câte aş vrea, Doamne, să-i povestesc!” (“Mama”, pag. 93).

Şi încheie magistral cu cel mai cald şi mai senin gând omenesc: “Cert tinereţea / ascunsă-ntr-un colţ al inimii / şi trezesc prospeţimea copilăriei / din străfundul fiinţei… / Copilul din mine trăieşte fiecare secundă / cu aceeaşi nerăbdare…” (“Niciodată nu-i târziu!, pag. 110).

“Poveste de mai”, o… poveste despre toate anotimpurile sufletului încărcat de nostalgii de tot felul…

Dumitru ANGHEL