Mă înec într-un ochi fără lacrimă
şi deschid poarta morţii
din gândurile îngheţate de nepăsarea ta.
Stafii nevăzute din lumea umbrelor
sprijină coşciugul
de care mă desprind
Şi fiindcă timpul nu mai este
adevărul meu devine un paradox...
Cornelia Vîju
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Nu se înjura şi nu se face spam
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.