Atunci când zidurile sunt în noi...
De când mă ştiu am considerat că nimic nu
este întâmplător în viaţă, că fiecare om care ne intersectează drumul vieţii la
un moment dat, o face cu un motiv, că nimic nu este la voia hazardului, iar
Universul are legile lui nescrise, care se respectă mereu.
Printr-o conjunctură favorabilă a vieţii, am ajuns să dialoghez cu domnul
profesor Gorincu, un om de aleasă ţinută, care, după ce rosteşte câteva fraze
te face să crezi că-l cunoşti de când lumea devenind cel mai iscusit confesor
şi partener de discuţie.
Eram la serviciu, era o zi de vară când
m-a sunat prima oară. Pe tavanul laboratorului se desenau răzleţ câteva raze
roşietice ale unui asfinţit superb. Mi-am amintit această imagine, tocmai pentru
că am considerat că era un semn a ceea ce avea să mi se întâmple, respectiv că
urma să aud o voce distinsă, aceea a profesorului Gorincu.
Au trecut câteva luni de atunci, de la
prima noastră convorbire şi, iată că, într-una din serile trecute primesc un
nou telefon de la profesor în care îmi face o propunere de nerefuzat, aceea de
a îndrăzni să-mi aştern amintirile din liceu pe o foaie albă de hârtie, spre a
fi publicate într-o carte la care domnia sa lucrează şi unde am fost invitată
să colaborez.
,,Ani de liceu”, ca şi cum
vocea Stelei Enache a pătruns într-o fracţiune de secundă pe fir, minţile
noastre începuseră deja să simtă versurile acestui minunat cântec.
Oare, cum să-i spun profesorului că eu nu am amintiri atât de speciale
din perioada liceului? Şi, mi-am zis că ar fi o lipsă de respect să refuz
această onoare şi să nu încerc să deschid, aşa cum vor face mulţi foşti elevi,
albumul amintirilor de liceean, indiferent de ce voi găsi acolo.
Să urci treaptă cu treaptă a vieţii,
să te ridici atunci când cazi şi să regăseşti în tine puterea de a o lua de la
capăt, cred că a fost motto-ul
după care m-am ghidat ani de-a rândul.
De câte ori încercăm să pătrundem în propria minte ne descoperim
limitele, frământările, debusolările dar, suntem datori pentru urmaşii noştri,
pentru generaţiile ce vor veni, să depăşim aceste temeri şi să devenim exemple pentru că doar aşa putem evolua, putem
deveni învingători, putem excela.
Aşadar, dau ceasornicul timpului în urmă cu 20 de ani, undeva în anul
1993, anul absolvirii mele. Şi-mi amintesc de momentul când am păşit pentru
prima dată pe poarta liceului pe care eu l-am frecventat, respectiv ,,Grupul Şcolar Agricol Brăila”.
Să avem timpul şi odihna interioară de a ne bucura de colinde, de urările autentice, izvorâte din înţelepciunea moşilor şi strămoşilor, de bradul verde şi semeţ, care ni se părea odinioară că ajunge până la cer şi până la îngeri.
o mie de inteligenţe, iar el nu o vrea decât pe a ta
nu pentru că ai căzut în apă, ci pentru că rămâi sub apă
pe care doar mâna răbdătoare a grădinarului e capabilă a le 
