Se afișează postările cu eticheta Cărţile mele. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cărţile mele. Afișați toate postările

Carmelia Dragomir Bălănică, pași pe scena politică brăileană


Anul 2000 este anul în care, purtată de idealul unei echipe puternice, alege să facă politică din convingere, convingere ce a condus-o către Partidul Social Democrat.
Carmelia Dragomir Bălănică lucrează pentru înfăptuirea lucrurilor frumoase, a proiectelor durabile, încercând să dovedească prin fiecare activitate în care se implică că este omul potrivit, la locul potrivit. Persoană elevată, cu o gândire pozitivă și cu o capacitate de comunicare admirabilă, a demonstrat că este o femeie puternică,  dispusă să se implice în proiecte dificile pe care nu oricine este capabil să le finalizeze.
          Pășind în lumea bărbaților - politica - reușește să se impună prin competență,  dar și prin trăsăturile puternice de caracter pe care le deține, devenind astfel un potențial candidat pentru orice funcție din partid. Nu puține au fost momentele când a simțit că timpul se comprimă și n-o lasă să facă tot ce-și propune, dar fiind de fel optimistă și perseverentă găsește mereu resurse interioare pentru a finaliza toate  sarcinile din agendă.
În ziua când ne-am întâlnit, mi-amintesc, am surprins-o lucrând alături de echipa sa la un proiect important și m-am temut ca nu cumva să fi uitat de întrevederea noastră. C-un zâmbet fermecător mi-a răspuns că nu-și uită cuvântul dat, indiferent ce  poate interveni în programul său zilnic, că respectul pentru cei din jur este una din regulile vieții pe care dorește să n-o încalce. Ascultând-o cu câtă plăcere vorbește despre studenții săi, în inimile cărora reușește mereu să aprindă scânteia cunoașterii, îi simt dăruirea și vocația. Pentru o clipă, recunosc, mi-aș fi dorit să mă număr printre ei, ca să pot să  dobândesc un pic din experiența sa profesională, pe care puțini brăileni o dețin la ora actuală.

Emilia Marilena Meiroșu- un politician cioplit cu idealuri și suflet


 Ne-am întâlnit la început de noiembrie, când vântul adia ușor legănând frunzele desprinse din copaci, rostogolindu-le continuu pe trotuarul neaglomerat de trecători. Privind jocul frunzelor, am observat că multe din ele se opreau lângă gardul unei școli brăilene, pe care erau scrise, în culori vii, remarci  motivante.  Devenisem curioasă să le citesc și, chiar am făcut-o:  Pentru că iubim viața... învățăm, cercetăm, ne jucăm, inventăm, zâmbim, scriem, trăim, visăm, iertăm, învingem, dansăm, descoperim, desenăm, pictăm, luptăm . În timp ce le conștientizam, am simțit aroma dulce a înțelepciunii celui ce s-a jucat atât de minunat cu ele. Aveam să aflu că era vorba chiar despre intervievata noastră, directorul acestei școli, profesoara Emilia Marilena Meiroșu.
Zâmbetul larg cu care ne-a întâmpinat, bunăvoința de a răspunde  provocării noastre, ne-au confirmat părerea că avem în față un om deosebit care, într-adevăr, are multe de dăruit lumii. Stăpână pe arta conversației, răspunsurile sale țâșnesc cu repeziciune, unele sunt scurte, la obiect și transmit siguranța omului care-și cunoaște bine reperele vieții. Politica este de 17 ani  o constantă în viața sa, iar această fidelitate i-a fost  răsplătită prin nominalizarea, pe listele pentru alegerile parlamentare din partea Partidului Social Democrat, pentru funcția de deputat. Nu a oscilat între mai multe partide,  a pășit în această echipă și nu regretă.

Niculina Moisescu, valențele competenței și viziunea unui om deosebit


Om de o curtoazie deosebită, Niculina Moisescu  ne-a invitat în biroul său cu surâsul pe buze și cu glasul cald de parcă dorea să ne ofere ceva. Și, într-adevăr, chiar ne-a dăruit, mai bine de o oră din timpul său, spunându-ne o poveste  ce merită lăsată mărturie peste timp.
I-am explicat motivul vizitei noastre și fără să ezite ne-a răspuns: - De ce nu? Chiar mi-ar plăcea să îmi exprim opinia față de subiectul propus și să dau un sfat acelor femei ce, poate, îl așteaptă...
          Pun  întrebările, înregistrez răspunsurile, iar dincolo de vocea interlocutoarei mele, simt larghețea sufletească  de care dă dovadă pe parcursul existenței sale. Continuă să ne relateze despre diferite clipe din traseul său profesional și am impresia, că în fața noastră stă un profesor universitar care, cu dăruire, le vorbește studenților  săi despre experiența proprie.  Îndrăznesc și-i mărturisesc starea pe care mi-o induce și nu se miră: îmi confirmă faptul că undeva, cândva, chiar a îndeplinit un astfel de rol. Curios! După ani de când s-a desprins de experiența catedrei, reușește încă să transmită și să capteze atenția auditoriului cu aceeași finețe cu care înnobilează clipele prezentului.

Didina Stănescu, orizontul unei femei de o rară distincție




Ceea ce o creditează pe interlocutoarea noastră să fie în fața cititorului este experiența sa profesională, politică, dar și de viață pe care a dobândit-o și din care este dispusă să ne împărtășească.
Didina Stănescu, director executiv la Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Dunărea Brăila, este o persoană de notorietate din orașul cu salcâmi, un om cu o ținută excepțională, care știe să pătrundă în cele mai adânci fibre ale unei funcții manageriale, fiind un continuu izvor de inspirație pentru multe femei din sfera politicii locale actuale și nu numai.
Recunoaște cu seninătate că, deși are o vârstă onorabilă, nu a avut modele în cariera sa. S-a străduit mereu să dea un înțeles plăcut vieții, astfel încât, peste ani să poată privi cu fruntea sus spre aproapele său pe care îl respectă, iar în dialogul cu acesta s-a folosit permanent de argumente solide.
Recunoaștem că, pe parcursul interviului, am sesizat că deține un ascuțit și fin simț al umorului, mai ales în contextele în care ne povestea despre unii bărbați cu care s-a înfruntat pe scena politică, care i-au fost ostili, mai mult sau mai puțin și cărora a știut să le țină piept. 
Jurist de profesie, mărturisește că are o căsnicie frumoasă și reușită, de 47 de ani, împreună cu Radiean Stănescu, de profesie inginer agronom, care a reușit să o cucerească în anii studenției și care  i-a asigurat echilibrul sufletesc ajutând-o să-și păstreze universul interior neafectat de greutățile ce-au încercat-o. Împreună, au doi băieți care sunt sufletul familiei, pe Silviu și pe Gabriel, economiști de profesie, care la rândul lor și-au legat destinele de două specialiste în același domeniu ca și ei, respectiv, Alina Crina  și Lucia Daniela.

Interviuri cu femei-politician brăilene

Gânduri despre o carte de interviuri și autoarea ei
-o altfel de prefață -
Născută la Movila Miresii, scriitoarea Cornelia Vîju, cadru didactic într-o școală brăileană  (care a tipărit volume de poezii, proză, dar și cărți de eseuri și interviuri), nu a plecat în lume cum ar fi fost de așteptat, ci a rămas în vatra bunicilor și a părinților săi, transfigurând, în personaje vii, satul său cu nume de legendă, viața trepidandă de aici, fiind astfel un cronicar fidel, inspirat de meleagurile natale.
            Volumul de față, reunind patru interviuri cu tot atâtea interlocutoare, femei brăilene ajunse pe scena politică actuală, reprezintă un fel de analiză egală cu mărturisirea unor conștiințe. Un interviu presupune întrebări uneori foarte delicate, pe care propunătorul/ realizatorul le adresează persoanei intervievate, întrebările vizând atât probleme legate de activități în folosul societății, cât și chestiuni de ordin strict personal. Din cele patru interviuri din manuscrisul ce-l am în față, se desprinde clar faptul că cele patru doamne reprezintă ceea ce se dorește, mai ales, pentru generațiile de astăzi, un model de viață, o adevărată lecție de demnitate și un act de înțelepciune și sinceritate pentru valorizarea vieții prin activități umane.

Printre rânduri de poveste


Argument
Orice om știe că nu există lume mai frumoasă și mai fascinantă decât lumea poveștilor. Cea mai firească atitudine pe care o avem când  deschidem batista de mătase a plăsmuirilor  este  buna dispoziție și curiozitatea. Deși sunt citite la toate vârstele le asociem de obicei  cu prima perioadă a vieții. Iar pașii prin palatul de marmură pe care copilăria îl  zidește  în inima fiecăruia  sunt atât de delicați! Pentru că ne poartă în locuri minunate și primitoare, unde cerul e îmbrăcat permanent  într-o catifea  albastră, iar misterele  aşteaptă să fie descoperite.  
De ce am ales să scriu Printre rânduri de poveste?
Poate pentru că știu ce miresme dulci se pot aduna în poala inimii când pătrundem în universul poveștilor unde totul e cu putință! Poate pentru că, lucrând cu elevii mei, am observat că ei iubesc întâmplările cu personaje din lumea necuvântătoarelor, dar şi cu copii de vârsta lor, având tendința de a prelua exemplele pozitive, de a-şi analiza propriul comportament prin analogie cu cel al eroilor ce li se dezvăluie din textele citite.

Rătăcind pe căile sufletului




























În loc de prefață...

Cartea Rătăcind pe căile sufletului s-a creionat în gândul meu pe parcursul unei slujbe religioase ce-o ascultam în biserica din satul meu. Îmi amintesc că era Duminica Floriilor, iar cuvintele preotului au trezit în mine dorința de a așterne pe hârtie versuri cu temă creștină. În fiecare zi dedicam câteva momente rugăciunii personale, care lua forma unei poezii și astfel, trăiri după trăiri, întrebări după întrebări s-au perindat în inima mea, descoperindu-mi propria căutare interioară, pe care o conștientizam sau nu.
 Poeziile din acest volum reflectă momentele mele de smerenie, de pocăință sau frică de a nu pierde iubirea lui Dumnezeu.
Cu toții ne dorim să împlinim în viață tot ceea ce ni se potrivește, ceea ce ne reprezintă, însă cu toată străduința, avem uneori sentimentul de gol interior, gol pe care doar Divinitatea ni-l poate umple.
 Rătăcind pe căile sufletului reprezintă propriul zbucium ce l-am simțit pe calea vieții care, pe alocuri, a fost mai largă ori mai îngustă.

Prin poarta copilăriei - lansare de carte

        Vineri, 19 iunie 2015, în sala Căminului Cultural Movila Miresii, s-a lansat cartea de poezii pentru copii  ,,Prin poarta copilăriei”, tipărită la Editura Sf. Ierarh Nicolae la sfârșitul anului trecut.
        Despre acest volum a vorbit celor prezenți în sală, prof. Mirela Brezuică, cea care a scris prefața, dar și Vasilica Neacșu, prietena autoarei.

Prin poarta copilăriei

discurs lansare

Cartea pe care-o prezentăm astăzi, dragi copii, cuprinde 50 de poezii ce vă sunt dedicate și care surprind teme familiare vouă .
A fost tipărită la Editura Sf. Ierarh Nicolae la sfârșitul anului trecut. Prefața aparține doamnei profesor de limba română Mirela Brezuică, iar băiețelul ce vă zâmbește de-acolo de pe copertă este chiar fiul dumneaei, Mihai Brezuică. Profit de acestă ocazie și le mulțumesc amândurora pentru ajutorul oferit.

Prin poarta copilăriei







File... din copilărie





În loc de prefaţă...


   Cartea File... din copilărie este o idee care s-a conturat în inima mea de ceva timp, şi, pe care, o consider astăzi, înainte de a îmbrăca veşmântul de dascăl, o frumoasă provocare profesională. Îl privesc ca un pas înainte spre cariera pe care vreau s-o îmbrăţişez, încercând să ajung şi prin intermediul versului la inima copiilor. Este o carte în care doresc să surprind, cu vârful peniţei, o parte din frământările copilăreşti, din jocul şi surâsul şcolarului şi al preşcolarului.
   Temele alese pentru poezii sunt frecvente, iar prin mesajul versurilor mi-am dorit să cultiv atitudini şi comportamente pozitive, ştiut fiind că, uneori,  ceea ce citim ne poate influenţa caracterul şi chiar destinul. Ideal ar fi să ne îmbogăţească spiritual pe toţi, de la mic la mare, căci - de ce să nu recunoaştem? -  în fiecare adult se ascunde un copil, trebuie doar să ni-l căutăm în suflet, să-i deschidem prin joc pridvorul miresmelor copilăreşti.
   Volumul cuprinde poezii dedicate celor mai importante personaje din viaţa copilului, cum ar fi: părinţii, învăţătoarea, dar şi mesagerii bucuriei, ai iubirii şi dăruirii, cum sunt Moş Crăciun şi Moş Nicolae. Am deschis şi poarta naturii, a anotimpurilor, a micuţelor animale, a vieţii de şcolar, inspirându-mă din toate, turnând în călimara sufletului şi un strop din magia lor.
  File... din copilărie nu se vrea o carte desprinsă din bagheta magică a vreunei Zâne Bune, care face minuni, ci doar un mod de a ne înveli, din când în când, gândurile în mantia de catifea a unei poezii şi de a menţine echilibrată balanţa lecturii celor mici, dincolo de cerinţele şcolare.

File... din copilărie


Lansarea cărţii mele de poezii ,,Sub pleoapa sufletului"

Adelina Ioana, Cornelia Vîju şi Sterian Vicol

Lansarea a avut loc vineri, 21 septembrie 2012, în cadrul Festivalului Poeţilor din Balcani, ediţia a VI-a, Muntenegru- România.


Alături de distinsa Adelina Ioana, căreia îi mulţumesc încă o dată pentru prezentarea făcută cărţii mele ,,Sub pleoapa sufletului"....


Balcanica 2012


Festivalul Poeţilor din Balcani        
Ediţia a VI–a  România – Muntenegru 


   Organizat de Consiliul Judeţean Brăila, Biblioteca Judeţeană Panait Istrati Brăila şi Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Sud – Est, Festivalul Poeţilor din Balcani se desfăşoară  la Brăila, în perioada 21–22 septembrie 2012. 
   Obiective: promovarea poeziei contemporane din România şi Muntenegru, aprofundarea conceptului de balcanism în literatură şi dezvoltarea relaţiilor de colaborare între poeţii români şi muntenegreni. 

Manifestări specifice: lansări de carte, recital de poezie şi muzică, dezbateri pe tema balcanismului în literatură, cu referiri speciale la literatura contemporană română şi muntenegreană. 

   În cadrul manifestărilor culturale de vineri, 21 septembrie 2012, îmi voi lansa şi eu ultimul volum de poezii, Sub pleoapa sufletului. Prezentarea cărţii va fi făcută de scriitoarea Adelina Ioana.

    Poeziile acestui volum sunt structurate în patru capitole, denumirea fiecărui capitol fiind dată de câte un vers al unei poezii componente. Acestea sunt:
-Sunt roua căzută în ale Tale palme
-Sunt chiar trup din trupul tău, Doamne!
-Ecouri dulci de lire
-Mă doare roba primăverii sfâşiată

Sub pleoapa sufletului






Cuvânt înainte

     Scriitoare şi publicistă, autoare a unor cărţi cuprinzând poezii, eseuri şi interviuri, Cornelia Vîju s-a hotărât să mai dăruiască cititorului încă un volum de versuri intitulat de astă dată: Sub pleoapa sufletului.
 Versurile oglindesc sufletul unui om talentat, din ce în ce mai stăpân pe uneltele sale. În persoana Corneliei Vîju, cu certitudine, avem de-a face cu un autor demn de toată atenţia.
  Prezentul volum este împărţit în patru cicluri de versuri iar, în final, autoarea a adăugat un poem de largă respiraţie despre care ne vom exprima aprecierile la momentul potrivit.
   Ciclul de poezii dedicat iubirii – intitulat sugestiv Sunt roua căzută în ale tale palme... - este cel mai amplu şi înfăţişează cititorului multele feţete ale acestui sentiment care pare a-i fi autoarei cel mai apropiat.
    Versurile Corneliei Vîju sunt simple, fără zorzoane sau încărcături stilistice, aceasta fiind conştientă de valoarea consemnării stărilor sale chiar şi-n acest mod. Se pare că viaţa a pus-o pe autoare în faţa mai multor feluri de a-şi privi la modul artistic sentimentele, autoarea asumându-şi cu delicateţe şi maturitate întreaga lor paletă!

Interviu cu un aviator - ultima parte-



Şi alte cuvinte drept mărturie…

   Sper că am convins cititorii că  protagonistul cărţii a fost deschizător de drum  pentru multe persoane, cărora le-a modelat sufletele sădind în ei profesionalismul. I-a încurajat să urce treptele succesului şi a fost fereastră deschisă pentru toate aripile pregătite să zboare. Şi… privindu-i chipul, ce îmi părea cândva mărginit de severitate, am observat că, de fapt, poartă în el oglindirea discipolilor săi ce au bătut timid, la un moment dat, la porţile vieţii  de jurnalist şi pe care i-a învăţat să ţeasă din firul slovelor haină argintată pentru cititorul de rând. 
  Zilele trecute, navigând prin mrejele ispititoare ale internetului, am ajuns pe feminis.ro şi…surpriză…am găsit un cuvânt de gratitudine adresat lui Marian Covache de către fosta lui ucenică, Oana Scarlet.
  Iată ce scria Oana într-un material cu titlul: ,,Redactorul sef de la primul ziar unde am lucrat”.

Interviu cu un aviator - penultima parte-



Clipele mele... ce vor deveni file de carte

       În viaţă ai... sau îţi croieşti cărări pe care le parcurgi ani, zeci de ani poate, zi  de zi, şi... nu de puţine ori, există posibilitatea să nu reuşeşti a le cunoaşte toate coclaurile ce le străjuiesc, de unde s-ar putea ivi neştiute pericole.  De cele mai multe ori, s-a dovedit că respectivele survin tocmai de prin cotloanele acelor căi pe care ţi le-ai făcut singur. Cărările prorocite de ursitoare sunt mai puţin bântuite de Scaraoţchi şi de neamurile lui diavoleşti. Cum aceştia îşi bagă coada doar acolo unde nu simte miros de tămâie, e bine să-ţi cădelniţezi temeinic şi cu credinţă drumurile vieţii prin care treci, deoarece respectivele cărări se lasă greu bătătorite de unul singur.
  Vin zile în viaţa unui om când nu mai  poate hălădui prin potecile din anii tinereţii, când nu simţea arşiţa verii şi nici frigul iernii, când chiar şi scaieţii aveau miros dulce de trandafiri. Tulburat astfel, cu inima strânsă de frica anilor ce vor să vină, de obicei brumaţi de griji şi de nevoi, e bine să se rezume doar la aleile bine ştiute şi să păşească mai puţin pe cărări lăturalnice. Greşind însă, trebuie să lupte cu el, cu ghimpii care-i vor frige tălpile, ca un avertisment că acela nu-i drumul lui. Şi... luptă cu el până se convinge că trebuie să se întoarcă unde îi este locul, acolo unde ursita l-a aşezat.

Interviu cu un aviator- partea a XVII-a-


   Şi dacă tot am ajuns în ceasul confesiunilor familiei Covache, se cuvine să adresez câteva întrebări şi soţiei protagonistului acestei cărţi, Virginia Covache. Nu de alta, dar cine poate cunoaşte mai bine sufletul unui om decât persoana lângă care vieţuieşte zi de zi? Aşadar:

   - Cum a fost viaţa alături de un om al aerului, al condeiului şi al ... visurilor măreţe?

   - Tumultoasă aş spune! Cu ancora emoţiilor aşteptării aruncată permanent spre cer. Când Marian zbura, era tare greu. Inima unei femei dezrădăcinează din ea cele mai grele trăiri. Teama mă învăluia adesea atunci când nu aveam veşti de la el. Şi ... chiar dacă în lipsa persoanei iubite citeşti şi reciteşti scrisorile de dragoste ascunse în cufărul sufletului, gândul că poate fi în orice moment în pericol, îţi deschide fără voie uşa temerilor şi le lasă să zburde prin trup nestingherite. Şi ... nu sunt emoţiile acelea pe care le avem când suntem elevi înaintea unui examen greu de trecut! Ci sunt unele care ne dezarmează de linişte... sunt acele clipe în care te transformi în Ana meşterului Manole şi te laşi zidită de propria umbră ... şi te laşi cucerită de propriile lacrimi... este ceva greu de exprimat în cuvinte, greu de suportat...
  Mi-amintesc că odată am fost sunată de la Aerobaza din Galaţi, unde soţul meu lucra, spunându-mi-se că acesta nu răspundea la staţie. Respiraţia aproape că mi s-a oprit în secunda aflării unei astfel de veşti. Am ieşit afară, în balcon, fiindcă simţeam efectiv că nu mai am aer. Cele mai sumbre gânduri mă traversau... iar lacrimile încercam să mi le controlez. Trebuia să fiu puternică, să mă aştept la ce e mai rău. Ştiu că cei de la Aerobază te anunţă doar atunci când sunt aproape siguri că ceva rău s-a produs.
  Totuşi... mi-amintesc că  şi de data aceasta s-a dovedit că totul a fost în regulă. Cum spuneam, răvăşită fiind, am observat că pe sub balconul casei noastre trecea Marian. Nu-mi venea să cred! Cum? Doar ce fusesem anunţată că nu răspunde la staţie! O, Doamne! mi-am zis atunci în gând, probabil atât de mult îmi doresc să-l strâng în braţe încât am ... viziuni! Dar... nu erau himere... era chiar minunatul meu soţ care  în următoarele minute m-a strâns în braţe şi căruia eu nu voiam să-i mai dau drumul... Merita să-l pedepsesc pentru spaima ce mi-o provocase... trebuia să-l ţin ore în şir strâns la pieptul meu şi să nu-l eliberez decât atunci când voi simţi că obosesc. Dar... nu a fost aşa... Marian mi-a şters lacrimile de  fericire amestecate cu teamă şi mi-a promis, cum făcea de fiecare dată, că totul va fi OK, că Dumnezeu va avea grijă de el acolo sus mereu şi că dacă ar fi să mă tem, ar însemna să gândesc că ceva rău i s-ar putea întâmpla şi dacă ar traversa strada ... Acesta era stilul său, să mă protejeze, să mă asigure că forţa lui este suficientă pentru... liniştea mea. 

      - Descrie-mi în câteva cuvinte Soţul, Tatăl şi Omul Marian Covache!

Interviu cu un aviator- partea a XVI-a


   - Printre diplomele ce încarcă panoul realizărilor tale profesionale, am zărit  şi brevetul de revoluţionar. Vorbeşte-mi despre el! Ai fost şi tu în mijlocul evenimentelor din decembrie 1989?

- Păi... dacă nu eram acolo, astăzi nu aş fi fost recunoscut ca: Luptător  pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 - Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite!
  Deci... răspunsul ar fi că: am fost în mijlocul evenimentelor în decembrie 1989, ce
s-au desfăşurat la Brăila, încă din primele clipe ale intrării întâiului grup de brăileni în Casa  Albă,  încercând să-l înlăture de la putere pe fostul prim-secretar Anton Lungu, cu care aveam totuşi o relaţie bună, prin prisma meseriei mele. Pot să spun că împreună cu actualul director al Teatrului Maria Filotti, cantautorul Mircea Bodolan, am cântat, în balconul de astăzi al Prefecturii Brăila, prima oară melodia ce avea să devină Imnul de Stat,  Deşteaptă-te române!


Interviu cu un aviator - partea a XV-a



  - În ultimul timp toată lumea pleacă în străinătate în dorinţa unui trai mai bun. Tu ai trăi în altă parte decât România? Iar dacă ai vrea să schimbi locaţia, în interiorul ţării, în ce oraş ţi-ar plăcea să locuieşti?

 - Din păcate trăim exodul acesta al forţei de muncă. Nu pleacă nimeni din ţară doar de dragul de a pleca. Sunt câţiva nababi care pleacă temporar, îşi cheltuie acolo milioanele de euro sau dolari în loc să-i cheltuie în staţiunile din ţară, atât în cele montane cât şi-n cele de la Marea Neagră . După părerea mea, nu este cu nimic mai frumos în altă parte decât în ţara ta. N-am avut ocazia să văd Palma de Mallorca, dar bănuiesc că nu este cu nimic mai frumos decât o staţiune balneară românească. Nu ştiu ce este mai important pentru unii: perna de sub cap sau stelele de la intrarea în hotel?  Eu cred că perna şi acoperişul sunt cu mult mai importante decât stelele unui hotel, de aceea nu aş pleca nicăieri din România.
  Iar ca locaţie, unde aş vrea să trăiesc? Nu aş schimba Brăila, ci aş schimba doar mentalitatea administraţiei locale, pentru că oraşul cu salcâmi este un oraş superb, al doilea după Bucureşti ca importanţă istorică arhitecturală. Este un oraş cosmopolit, unde întâlnim mulţi oameni, mulţi indivizi cu caractere minunate de la care putem învăţa multe lucruri interesante. A căror experienţă
s-a scris chiar pe aceste meleaguri de la mal de Dunăre şi în sufletele cărora au curs multe poveşti de viaţă unice.
  Iar, strategic, Brăila este aşezată aproape de munte, de mare, de învolburata Dunăre. Oraşul acesta ne-ar putea oferi o sumedenie de satisfacţii din multe puncte de vedere, doar că trebuie umblat undeva la mentalitatea celor care dirguiesc destinele sale.
  Nu, n-aş pleca, aş trăi din nou pe malul Buzăului, la Gradiştea, între Vişani şi Mircea Vodă unde este un peisaj mirific! Aproape de Dunăre! Mă mir că nu l-a descoperit nimeni până acum ca să-l pună în valoare!
 Recunosc că am fost tentat odată să mă mut în vestul ţării, aproape de nişte mătuşi şi unchi de-ai mei din Arad. Pe parcursul vieţii am constatat că am ales corect şi că nu mirajul vestului este important, ci oamenii care te înconjoară. Acolo aş fi fost înconjurat de patru-cinci familii, pe când aici, la Brăila sunt printre zeci de familii ce-mi sunt dragi.
  Poate că nu ţi-am zis, dar într-o zi sunt salutat, sunat sau vizitat de cel puţin zece persoane. Iar aceasta mi-ar fi lipsit cu siguranţă acolo, eu fiind o persoană sociabilă, plăcându-mi permanent să fiu un om activ. Doar aşa mă simt împlinit ca om: atunci când mă fac util celor din jur, când sunt un formator al lor. Îmi place să mă dăruiesc total celor care au nevoie şi-mi solicită ajutorul, bineînţeles.
  La Brăila mă simt cu adevărat la mine acasă. Chiar dacă rădăcinile nu mi-au crescut aici şi sunt, într-un fel, adoptat de aceste meleaguri, acel ACASĂ magic în sufletul meu este Brăila. Recunosc că adopţia i-o datorez  lui Anton Lungu, prin locuinţa ce am primit-o în acest oraş, în urma unei misiuni de aviaţie executată în Insula Mare a Brăilei.

Interviu cu un aviator - partea a XIV-a


- În domeniul presei a fost mereu concurenţă . Totuşi, mulţi jurnalişti reuşesc în timp să lege prietenii sincere, de durată. A reuşit cineva să-şi scrie numele cu litere de aur în inima ta, prietenie care durează şi astăzi?

  -  Poate că ar trebui să-l amintesc pe Candiano Tirian Priceputu! A fost omul care, pur şi simplu, m-a frapat la timpul acela, la venirea mea în mass-media! A fost omul care m-a cizelat şi m-a cicălit tot timpul pentru ceea ce făceam eu în presă, de la scris până la pus în pagină, secretariat de redacţie, absolut orice! Nea Candi va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu ca un adevărat profesionist, în ceea ce priveşte presa.
    Sigur mai sunt câteva nume! Mirela Boroianu dar şi Daniela Crăciun, secretara de redacţie de la Monitorul de Brăila, o fată care, chiar dacă nu a avut studii finalizate, a pus mult suflet în presă şi în mai puţin de un an de zile chiar stăpânea multe din tainele jurnalismului. Puţini produşi ai presei locale s-au făcut remarcaţi de mine în perioada când am fost redactor şef.
  Dincolo de cei ce lucrau direct cu mine, sunt multe nume în presa brăileană de care mă simt legat. Nu pot să uit tipografii cu care am lucrat. L-aş aminti pe Ştefan Ghiţă de la care am aflat taine ale tipografiilor. Ca redactor, pierdeam nopţi în tipografie încercând să descopăr toate chichiţele mediului tipografic.Tipografii s-au arătat îngăduitori cu cicăleala mea şi astfel mi-au explicat multe secrete din arta meseriei lor, lucruri care mi-au prins bine ulterior.
  Nu pot să-l uit pe Radu Apostol, fostul director al RODIPET-ului Filiala Brăila cu care am avut o colaborare foarte bună în domeniul distribuirii ziarelor la care am lucrat. Nu mă mulţumeam doar cu scrisul, nu eram doar redactor de rubrică! Mă interesa şi vânzarea produsului ce-l scoteam. Chiar am rămas prieten cu acest om. Observi, iată , îţi creezi multe legături în presă, care nu ţin doar de oamenii implicaţi în redactarea materialelor. Aşa se nasc prieteniile care durează, poate, toată viaţa!...

 - Cine reuşeşte să smulgă mereu surâsul de pe buzele tale? Sau poate ce loc sau lucru?

  - Păi, în ultimul timp, nepoţelul meu. Este o minunăţie de copil, care mă face să mă simt tânăr şi-ale cărui cuvinte răscolesc inocenţa şi-n sufletul meu. În perioada când fiicele mele erau mici cred că le-am privat de clipe alături de mine, însă nepoţelul meu beneficiază de mine la orice oră. De fapt, în agenda timpului meu liber, numele său este primul. Şi asta, cred eu, spune multe. Chiar sunt un bunic fericit! De câte ori mă strigă -Buni! îmi încarcă sufletul de bucurie; de fapt preaplinul inimii mele în ultimul timp prezenţei lui se datorează.
  Pescuitul este o altă pasiune ce-mi încarcă timpul liber care, de asemenea, mă umple de linişte şi energie binefăcătoare. Florile şi copacii, natura în general mă linişteşte de câte ori sunt în mijlocul ei. Iar muntele este un loc unde îmi place să evadez câteodată.
  Împreună cu nepoţelul şi fiicele mele, familia completă de multe ori, ne retragem la nişte cantoane silvice pe malul râului Buzău, în vecinătatea locurilor unde am copilărit. Este o zonă apropiată atât judeţului Buzău unde m-am născut, cât şi ale judeţului Brăila unde stau acum. Aici, în aceste locaţii silvice, ne petrecem o parte din timp departe de lumea dezlănţuită a oraşului, acolo unde civilizaţia nu mai este atât de seducătoare şi unde doar natura dictează regulile.
  Tot clipe frumoase retrăiesc şi atunci când privesc spre colecţia mea de machete de avioane; chiar dacă o parte sunt deja strânse în cutii deoarece fiica cea mare, Lavinia, avea o plăcere deosebită de a le studia şi a le dezasambla cu degetele sale micuţe pe vremea când era copil .
 Mai am şi o colecţie de reviste ale aviaţiei, o publicaţie recentă, însă am şi cărţi interesante de aviaţie pe care, fără să exagerez, mărturisesc că adesea le ating. Iar una sau două chiar sunt deschise zilnic de mâinile mele.