Vânticel de primăvară


 Soarele generos al primăverii își scălda razele în grădinița de flori a micuței Larisa. Narcisele albe și cele galbene au înflorit, iar alături de ele, grațioasele lalele și-au deschis petalele atât de mirific, încât ai fi crezut că raiul a coborât pe pământ! Parfumul intens al zambilelor mov, roz și albe ce se risipise în jurul gădiniței de flori, completa tabloul primului anotimp al anului.
 Larisa era o fetiță de nouă ani ce obișnuia să se plimbe printre tufele de flori, cărora le vorbea și le admira frumusețea, minunându-se de câtă culoare este răsfățată  natura.
Floarea de Lăcrămioară, ascunsă dincolo de frunzele ei mari de forma unor lopățele, simți că nu este observată de micuța ei stăpână și, din când în când, scăpa câte un suspin adânc. Se gândea că, dacă prietenul Vânticel ar da o fugă prin grădină, ar mai scutura din petalele suratelor, iar acestora le-ar mai pieri din strălucire. În timp ce cugeta astfel, iată că apăru și Vânticel cu roba lui primăvăratică lăsând în urmă o caldă și duioasă boare.

Numai că, acesta veni chemat de gândul răutăcios al Lăcrămioarei care se simțea neglijată de stăpâna grădinii. Micuța floare, în loc să se aplece către aceasta pentru a se face observată,  s-a rugat ca Vânticel să-și scuture furios pletele, pentru a le rupe petalele celorlalte surate.
Așa cum obișnuia să procedeze când își făcea apariția, Vânticel dăruia  câte o sărutare  tuturor florilor răsfățându-le cu adierea sa. Se opri lângă Lăcrămioara cea tristă și-i spuse:
 - Micuță floare, cât de frumos strălucești tu în lumina vie a soarelui! Niciodată n-am văzut atâta delicatețe!
 - Hei, ești amabil Vânticel că spui asta, dar este doar părerea ta! După cum observi, stăpâna grădinii, Larisa, nu se mai satură să admire liliacul și zambilele, iar pe mine nici nu mă mai vede. De parcă eu n-aș oferi miresme la fel de încântătoare! Sunt atât de tristă! Eu am înflorit în grădină înaintea lor, ca să îi ofer bucurie, dar ea a uitat de mine. În prima zi când m-am deschis, m-a întâmpinat voioasă, iar apoi, de când suratele mele și-au deschis petalele, nici nu-mi mai vorbește. Și plâng, și plâng, pentru că, după cum vezi, florile mele s-au preschimbat în minunate mărgăritare și așteaptă să fie culese de o mână și-o inimă iubitoare.
-Nu te întrista, draga mea! Larisa te iubește la fel de mult ca și pe celelalte flori ale grădinii ei. Nu trebuie să-ți dorești ca eu să le scutur petalele și să le știrbesc din frumusețe. Dacă m-aș înfuria, chiar și clopoțeii  tăi mici i-aș culca la pământ, nu crezi?
-Știu, însă oricum nimeni n-ar sesiza asta! Pentru că nu sunt apreciată mă simt așa de neînsemnată!
- Nu mai vorbi astfel, micuță prietenă! Fiecare om are propria lumină și nu este nevoie ca aceasta să fie recunoscută de cei din jur, este de ajuns ca acel om să-și cunoască valoarea pentru a străluci.
Și spunându-i acestea, Vânticel plecă în căutarea unui alt loc de joacă, dar nu înainte de a așterne un surâs pe fața Lăcrămioarei.
 Din acea zi, micuța floare albă nu s-a mai simțit neiubită de stăpâna sa. Știa că parfumul său e unic și alături de cel al surorilor sale întregesc mireasma primăverii.
 Adevărata valoare stă în inima ta, nu în părerea celor din jur, să nu uiți niciodată!


Cornelia Vîju 








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu se înjura şi nu se face spam