Povestea iepurașilor pitici

Iepurilă și Iepurica sunt doi iepurași pitici care au apărut în curtea Georgianei la începutul verii, când cercul de aur al soarelui arunca mii de raze pe pământ.

            El avea blănița de culoare gri, de fapt alb pudrat cu negru, iar ea era o jucăușă frumoasă,  de culoare maronie asemeni unui câmp uscat.

Iepurilă era darul primit de Georgiana de la prietenul ei cu ocazia absolvirii clasei a zecea. Desigur, cu nota maximă. Iar Iepurica, era partenera de joacă a micuțului, cumpărat de părinții fetei, tot ca o recunoaștere a meritelor tinerei absolvente.

În fiecare zi Georgiana, pe care toți ai casei o alintau Geo, se ocupa de iepurași cu multă dragoste. Îi hrănea, îi scotea prin curte să se joace și se amuza alergând după ei. Știți vorba aceea, să nu fugi după doi iepuri că nu vei prinde niciunul. Cam așa făcea Geo, când alerga după Iepurica, Iepurilă o lua în partea opusă. Însă era tare distractiv acest moment al zilei, mai ales că celelalte animale ale familiei asistau curioase la tot acest spectacol. Și era cățelul Bobiță, motanul Negrișor și pisica birmaneză, Pițișor.

Cu fiecare zi cei doi iepurași creșteau minunat, țopăiau prin locul îngrădit cu plasă de stăpână, iar blănița lor  avea o strălucire aparte. Erau permanent puși pe joacă, se curățau cu lăbuțele în cap, își roteau urechiușele când în față, când în spate, ca niște antene, boticurile le mișcau cu o rapiditate de invidiat, iar din când în când, se ridicau pe piciorușele din spate de parcă voiau să se măsoare în înălțime. Ce mai! curtea Georgianei era plină de veselia și de drăgălășenia celor doi urechiați. Dacă venea cineva în vizită, iepurașii făceau deliciul întâlnirii.

Într-una din zile, când toate animalele curții păreau că se acceptă, iar gelozia privind atenția care se acorda noilor membri se șterse cumva, Geo hotărî să-i lase puțin singuri  pe cei doi iepurași prin iarba moale și fragedă, fără să-i supravegheze. Nu lipsi decât cinci minute, iar la întoarcere drama se produsese. Căutând prin iarbă o găsi doar  pe Iepurica, Iepurilă intrând parcă în pământ. Vai! Unde să fie? se întrebă tânăra.

            Birmaneza Pițișor îl înșfăcase pe bietul iepuraș de cap și-n mârâituri pisicești părea că nu vrea să-i mai dea drumul. Degeaba se ascunsese după o tufă de crizanteme, că a și fost observată de către fată până să se îndepărteze. Țipete, strigături, certuri. Dar... nimic, bietul Iepurilă deși era cald, nu mai avea suflare. Murise. Probabil, de frică. Rana de deasupra ochiului nu părea mare, însă colții ageri ai pisicii pătrunseseră adânc.

Lacrimi de durere sfâșietoare curgeau acum, nu doar din ochii Georgianei și ai părinților, ci și din cei ai micuței Iepurica. Degeaba era certată pisica, răul era făcut, iar micuța vietate moartă.

Simțind durerea provocată stăpânilor, Pițișor plecă în lumea largă să-și caute un alt cămin. Știa că nimeni nu o va mai iubi după ceea ce a făcut și spera să găsească o familie la fel de bună ca cea pe care nu a știut s-o prețuiască.

Iepurica, de tristețe, nu a mai vrut să mânânce câteva zile, deoarece pierderea prietenului ei drag o marcase profund.  În fiecare seară,târziu, când asfințitul se juca cu mii de nuanțe, urechiata mergea la  culcare cu sufletul plin de durere. Lipsa prietenului său era din ce în ce mai greu de suportat. Se așeza în culcușul de iarbă pregătit de stăpână,  în  poziţie iepurească, cu lăbuţele din faţă întinse, iar cu cele din spate  sub codiță și retrăia momentele petrecute cu Iepurilă. Părea atât de îngândurată… sau poate cugeta la viitorul ei care acum părea încărcat de singurătate. Frica aceasta părea să nu-i dea pace și din când în când scotea câte un oftat și murmura:

-De ce? De ce nu ai fugit Iepurilă? De ce te-ai lăsat prins de lăbuța neîndurătoarei pisici? Nu știai că arma noastră împotriva primejdiei este fuga? Of, sau poate nici nu te-ai ferit, convins fiind că Pițișor îți este prietenă. Așa se întâmplă când avem încredere în cine nu trebuie. Un prieten nu se câștigă ușor, ci în timp, după multe încercări ale vieții.

Iar pentru că răspunsul întârzia să apară, închidea ochii și se lăsa legănată de imaginea unui câmp plin de morcovi, locul unde ea și Iepurilă visau să-și clădească, în viitor, o familie numeroasă.

Abia după o săptămână, când tatăl Georgianei i-a adus în cușcă cinci rățuște ce rămăsese fără mamă, începu  să comunice și să mănânce iar. Poate pentru a le convinge pe noile prietene din adăpostul său că este important pentru creștere să se hrănească, poate că instinctul o îndemna să le protejeze cu-adevărat pe ele dacă pe prietenul ei nu a putut, cine știe? Sau poate Iepurilă i-a apărut în vis și a rugat-o să nu mai fie tristă pentru că el o veghează de-acolo din cer. 

Se înveseli din nou, în câteva zile,  grădina de măcăitul rățuștelor și de grija ce o manifesta Iepurica pentru ele. Un tablou emoționant care nu ne e dat să-l observăm în fiecare zi.

Și astfel, din această întâmplare, Iepurica a înțeles că nimeni nu este nemuritor, că într-o zi toți vom pleca în împărăția cerului. Că toate ni se întâmplă cu un motiv. Iar lecția pe care trebuia s-o învețe ea, era despre viață și schimbare.

De acum știa ce are de făcut. Va veghea la creșterea micuțelor rățuște, va suplini rolul mamei-rață și va aștepta până ce familia se va îmbogăți cu un nou iepuraș. Și-a promis ca de acum încolo să prețuiască fiecare zi pentru că, deși sunt mii de feluri de a irosi o zi, nu există nici o modalitate de a o întoarce înapoi.

Așadar, va prețui viața și timpul ce i-a fost dăruit!

 Cornelia Vîju