Sfidarea morții



Adesea stăteau râzând  la șuetă,
Glumea și-i făcea șicane mereu,
Nicicând nu credea că ea e poetă
Și-și face din versul său un trofeu.

Nu, n-o evita tribunul vreodată
Și ori de câte ori șireata fura
Câte un suflet curat de la viață,
Cu poftă-n pamflete o biciuia.

De-o frige cafeaua, amară de-i poate?
Senin el pe dânsa o întreba,
Cu cine clipa adesea-și împarte
Pe cine din jur va mai secera?

De criza de bani ce e astăzi în lume,
De oameni cu care tot chefuia
Discutau amical, însă ce-o să adune
În sacu-i enorm, el nu bănuia.

Iar ea, nemiloasa, de hohote plină,
Din teaca adâncă și-a etalat
Sabia grea și-nainte de cină,
Fără să-i pese de-ndat’ l-a luat...


Cornelia Vîju

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu se înjura şi nu se face spam

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.