Scrisoare către Dumnezeu - mai 2013

 

 În urmă cu doar o săptămână, noi, creştinii ortodocşi, am celebrat ,,Învierea Domnului Iisus Hristos”. Şi, tot atunci, Dumnezeu a ales să-l cheme în cer şi pe bunicul meu, din partea mamei. Lacrimi de bucurie şi tristeţe s-au amestecat pe obrazul meu şi al familiei mele, pe de o parte, deoarece cu toţii am înviat sufleteşte, iar pe de altă parte, despărţirea de bunicul care a fost un om deosebit.

   Şi, poate, de aceea m-am trezit vorbind cu Divinitatea, despre locul şi rolul nostru aici, pe Pământ. Cum alegem să ne cioplim cu mâna şi sufletul viaţa pe care-am primit-o în dar de la Tatăl Ceresc şi, pe care, de multe ori, uităm să o preţuim şi să ne bucurăm de ea. S-a aprins lumină sfântă din cer în fiecare casă şi, o dată cu ea, au ars suspine din suflet, şi am ciocnit cu toţii ouă înroşite de sângele Mântuitorului, resimţind nevinovăţia Mielului când am rostit într-un glas: ,, - Hristos a înviat!”, iar răspunsul s-a auzit în mii de inimi:  ,, - Adevărat a înviat!”

   Când m-am trezit privind un fluture gingaş, pe  floarea de bujor din grădina mea, minunându-mă de el, de perfecţiunea cu care a fost creat...  m-am surprins discutând iarăşi cu Tine, Doamne, despre măreţia Ta. Şi Te-am rugat să-mi dai îmbrăţişarea şi gândul cel bun în fiecare zi, de câte ori mă vezi îngenuncheată înaintea icoanei, cerându-Ţi să-mi luminezi cărarea vieţii şi să-mi ocroteşti familia cu iubirea Ta. Te-am rugat să continui să ne iubeşti, chiar dacă prin cuvintele şi faptele noastre uneori, uităm de Tine şi Te răstignim... Şi Te-am rugat, cu ochii înlăcrimaţi, să continui să ne speli creştetele cu mirul iertării, să ne ajuţi să primim în fiecare zi, în casa inimii, oaspeţii de onoare: credinţa, fericirea, iubirea şi iertarea. 

  Şi, dintr-o dată,  am simţit cum ai ieşit din ascunzişul inimii, Doamne, şi Te-am rugat, ca într-o lungă spovedanie, să îmi deschizi ochii sufletului ca să văd; ca să văd limpede toate minunăţiile ce le-ai creat pe pământ pentru noi, oamenii, de la o micuţă floare până la cel mai înalt copac, de la nisipul mării la cea mai înaltă culme, de la cel mai necredincios, la cel mai smerit om. Şi-am înţeles, într-un târziu, Părinte, că totul ne-a fost  dăruit de Tine din iubire, căci, am înţeles acum, la moartea bunicului, că şi cea din urmă suspinare a noastră nu va trece neobservată de Tine, şi că tot ceea ce alegem să experimentăm în această viaţă, ţine întâi de noi şi de liberul nostru arbitru.

   Căci râsul şi plânsul nostru - maluri ale cuvântului - cum spunea marele Nichita, fac parte din noi, iar noi suntem clipa ce trece permanent prin poarta existenţei....

   Şi m-am surprins, iată, în tulburătoare rugăciune, plină de întrebări existenţiale, cum te aleg pe Tine, Doamne, ca să-mi fii alături în fiecare secundă a vieţii.

Vîju Ionela Georgiana, Movila Miresii, Brăila, cls. a VII-a