Ne-am pierdut şi în amurgul acesta

de Pablo Neruda

… ne-am pierdut, iată, şi în amurgul acesta.

N-am fost văzuţi mână-n mână, de nimeni,

când albastrul nopţii se lăsa peste lume.   

Eu priveam de la fereastră

asfinţitul dansând peste munţii îndepărtaţi.

 

Uneori, ca o monedă,

mi se aprindea o bucată de soare-ntre palme.

Te reaminteam, cu sufletul înecat
în acea tristeţe pe care o ştii.

Unde erai atunci?.

Printre care lumi?

Ce cuvinte, rostind?

Până când miza-voi iubirea pe o singură carte,

când mă simt trist, iar tu prea departe?

 

Uite! Cartea m-a-nchis. Ea mereu e aceeaşi cu amurgul ce vine,

şi câine lovit eu stau la picioarele tale.

Dar, tu, iarăşi te îndepărtezi odată cu seara,

ca să mergi acolo unde unbra şterge statui…

 

Noi ne pierdem şi în amurgul acesta.

Nimeni văzându-ne mână-n mână,

prin albastrul nopţii lăsat peste lume…