Mâna înflorată a iubirii


    Timpul îşi bate leneş azi clipele în jurul meu şi mă determină să cad într-o stare de nostalgie. Uşor, îmi cobor gândurile în urmă cu ceva ani şi-mi amintesc de vremea când terminam clasa a patra, de petrecerea pe care am dat-o în momentul despărţirii de doamna învăţătoare. Îmi amintesc că atunci am simţit pe obraz prima lacrimă de nostalgie, deoarece mă despărţeam de cea mai blândă, caldă şi minunată dăscăliţă, învăţătoarea mea.
    Îmi amintesc că mama a fost cea care m-a ajutat să trec peste acele clipe grele, aş zice pentru orice copil, deoarece păşeam în ciclul gimnazial şi era normal să fiu un pic speriată. Cu siguranţă, orice copil a plâns în viaţă, dar am convingerea că lacrimile i-au fost adunate cu răbdare de fiinţa care i-a dat viaţă, de cea care i-a fost alături permanent - mama.
   Despre mama aş vrea să povestesc astăzi, despre ecoul care-l lasă ea în fiecare zi în inima mea, despre mâna plină de florile iubirii pe care mi le oferă în fiecare clipă.
    De statură potrivită, cu ochii căprui, pielea catifelată, cu vocea plină de iertare şi bunătate, mama este cea mai minunată fiinţă din viaţa mea. Şi-aşa cum orice frunză se simte ocrotită de ramura din care a crescut, astfel mă simt şi eu, permanent vegheată şi apărată de mama mea.

   Sunt zile în care stăm de vorbă ore în şir, discutăm despre multe lucruri, uneori chiar despre parcursul vieţii ei, dar şi despre drumul pe care-l voi urma eu în viitor. Îmi povesteşte despre copilăria sa, nu prea fericită, când trebuia să facă multe concesii, când trebuia chiar să muncească în perioada vacanţelor de vară pentru a-şi strânge bani să-şi cumpere hăinuţe, bunicii mei neavând o situaţie materială strălucită. Şi, curios, vorbeşte cu plăcere, cu entuziasm, pare mândră de tot ceea ce a făcut, de faptul că a ştiut să fie un autodidact, perfecţionându-se mereu.
  A trecut prin perioade dificile de multe ori, dar mi-a spus că Dumnezeu i-a fost alături şi a ajutat-o să depăşească orice obstacol. Chiar dacă nu-mi spune direct, simt din vocea ei că, pe undeva, în colţişorul sufletului ei, ascunde încă răni adânci, nevindecate, din vremea copilăriei. O ascult tăcută şi aproape că-mi vine să-i zic:
,,-Mamă, tu încă suferi!”, dar mă abţin, şi-mi spun că acum eu sunt făclia vieţii ei, iar dacă au fost momente când sufletul i-a fost zdrobit de suferinţă, eu am fost protejată de ele, iar mâinile mele micuţe, fără să ştie,  au mângâiat-o şi i-au dat forţă, i-au arătat iarăşi orizontul.
   De curând, a avut un accident de maşină. Ştiu că i-a fost greu să depăşească momentul acela, dar i-am fost alături şi am încurajat-o, i-am amintit că trebuie să fie puternică. Pentru ea, pentru mine, pentru visurile noastre... Şi în grădina lui Dumnezeu sunt atâtea vase alese! citeam undeva. Iar dacă într-unul s-a turnat sufletul mamei mele, în cel de-alături, nu întâmplător, este aşezat vasul meu.
Nu vreau să spun lucruri măreţe despre mama mea, ci doar lucruri adevărate. Dragostea ce ne leagă pe noi se regăseşte şi-ntre alte mame şi pruncii lor, dar... lăsaţi-mă să cred, că mama mea e cea mai specială dintre toate mamele din lume! Adesea, când mă plâng de vreo temă mai grea, râde şi-mi zice că peste timp voi râde şi eu despre aceste nimicuri. Căci toate încercările prin care trecem în viaţă îşi au rostul lor, iar Dumnezeu îşi face simţită prezenţa la orice pas şi nu ne abandonează niciodată, pentru că lucrurile sunt menite să se împlinească în mod fericit, îmi zice ea cu convingerea-i caracteristică. Totul e să nu stai împotriva curentului şi să te laşi purtat de viaţă, de întâmplări, de succese şi eşecuri, să-ţi dai voie să râzi, să plângi, să cazi... Pentru că - nu-i aşa? - cea mai frumoasă înflorire a omului este aceea după ce te-ai ridicat deasupra problemelor!
  Dacă şi-a propus în viaţă să realizeze ceva, nu a renunţat până nu şi-a îndeplinit ţelul. Visurile, îmi spune adesea, atunci când le avem, nu le avem întâmplător, ci pentru a persevera în îndeplinirea lor şi de a nu ne opri până nu le vom atinge.
   O văd cum îşi scrie zilnic în jurnal cu cerneala faptelor şi o respect enorm. Să vă dau un exemplu: Şi-a dorit întotdeauna să devină dascăl, dar problemele financiare, neajunsurile şi alte proiecte în care era implicată, o împiedicau să păşească pe acest drum. Credeţi că a renunţat la acest vis? Nicidecum! Anul acesta termină facultatea în urma căreia va deveni educator-învăţător. Îşi doreşte mult să lucreze cu copiii, o fascinează, o încarcă de energie şi o motivează. Şi cine poate să confirme mai mult decât mine că mami chiar are vocaţie de dascăl? Sunt atât de mândră de ea!
   Când mi-a dedicat una din cărţile publicate de ea ( am uitat să vă zic că mai este şi scriitoare), am simţit că zbor, nu alta. Într-adevăr, au mai fost persoane cărora le-au fost dedicate cărţi, dar mie?! Mama mi-a făcut o minunată surpriză, mai ales că nu mi-a spus decât atunci când a venit cu cartea de la tipografie ( cartea dedicată a fost de eseuri şi se numeşte ,,Căutător în propria viaţă”). Mi-am dat seama astfel cât sunt eu de importantă pentru mami, că sunt mândria şi realizarea vieţii ei, câte bucurii îmi poate oferi şi câte bariere este dispusă să rupă pentru mine.
  Îmi mai amintesc că, odată, când cineva m-a întrebat: ,, -Dar, tu, a cui eşti?” ( cu siguranţă ştiţi că, la ţară, toată lumea cunoaşte pe toată lumea). Eu  i-am răspuns astfel: ,,-Cum? Nu ştiţi? Eu sunt Georgiana Vîju, fiica poetei C.V!”
  A râs cu lacrimi mama când persoana aceea i-a povestit despre asta, a venit acasă şi mi-a zis să nu mai fac aşa, deoarece ea nu este aşa importantă şi chiar de-ar fi într-o zi,  pot cădea în păcatul trufiei cu o asemenea atitudine. Dar... cum să nu fiu mândră de ea şi cum să nu strig asta în gura mare, când am văzut că mama a luptat atât, a avut răbdarea să-şi împlinească visele, chiar dacă unii au încercat să o împiedice şi, de ce să nu recunosc?, chiar nu mai este la vârsta tinereţii!
   Îmi reaminteşte mereu că cel mai minunat vis al ei sunt eu, cea mai mare dovadă a iubirii divine a cunoscut-o atunci când m-am născut.
   Of! am atât de multe lucruri de povestit despre mama mea, dar trebuie să mă opresc aici, din păcate.
  Am să închei cu o ultimă mărturisire: Mama este fereastra dintre mine şi Dumnezeu, este suavul parfum al vieţii din care-mi place să mă dau zilnic, pentru că este parfumul iubirii necondiţionate...
- Te iubesc, scumpa mea mamă!

Vîju Ionela Georgiana, cls. a VII-a A,
Şcoala Gimnazială Movila Miresii, Brăila

Un comentariu:

  1. Şi eu te iubesc enorm, prinţesa mea! Mulţumesc pentru toate aceste cuvinte ale tale. M-ai lăsat fără replică, recunosc...

    RăspundețiȘtergere

Nu se înjura şi nu se face spam