Iubirea ca un foc de paie...


                 
-partea I-


        

         Era vară când Katia şi Emil s-au întâlnit prima dată. Se cunoşteau virtual, de puţin timp, prin intermediul facebook-ului, modulul social unde toată lumea e prietenă cu toată lumea şi unde se regăsesc oameni despărţiţi datorită căilor întortocheate ale vieţii. Îşi trimiteau adesea mesaje frumoase şi imagini pline de semnificaţii şi vorbe de duh, care le atrăgeau atenţia reciproc şi care le stârnise curiozitatea de a se cunoaşte mai bine, de a-şi cunoaşte unul altuia preferinţele. Ba au făcut şi schimb de adrese de e-mail şi-şi trimiteau mesaje şi prin acest mod, mai ales că, Katia nu intra zilnic pe facebook.  Emil a descoperit-o prima dată, a văzut pozele pe care Katia le postase acolo în albumul de fotografii, i-a răscolit un pic prin datele personale înainte să o adauge în listă şi, într-o zi, după multe like-uri ce-a dat la postările ei, s-a decis să o abordeze cu un mesaj privat care suna cam aşa:  Am observat că sunteţi scriitoare, n-aţi fi interesată să aflaţi un pic din experienţa unui pilot de supersonice, un om cu o pregătire temeinică, care a sfidat în zeci de rânduri viaţa prin munca pe care a făcut-o,şi care ar avea multe să vă povestească?
  Hei, dar cum să nu fie interesată Katia de un subiect de carte? mai ales că chiar se gândea să se apuce de un roman. Iar acum aşa, dintr-o dată, prietenul acesta virtual se oferă să-i furnizeze un subiect atractiv. Nu a stat prea mult pe gânduri şi a acceptat, i-a răspuns că abia aşteaptă să scrie despre o astfel de experienţă, ba chiar ar fi onorată, mai ales că chiar are un respect deosebit pentru aceşti oameni.
  Şi astfel, atenţia Katiei a fost captată de Emil, un bărbat cu o vârstă frumoasă, după cum spuneau datele din profil. Nerăbdarea de a se cunoaşte cei doi creştea cu fiecare mesaj pe care şi-l trimiteau, care nu era ales la întâmplare, fiind plin de semnificaţii.
  Emil era un maestru al cuvintelor, fascinat de opera lui Nichita Stănescu, Mihai Eminescu şi a filozofului Friedrich Nietzsche, pe care, se pare-i studiase în profunzime şi din operele cărora cita cu generozitate atunci când i se adresa Katiei. Un compliment astăzi, o apreciere profesională mâine şi iată cum curiozitatea fetei de a-l cunoaşte pe Emil creştea cu fiecare zi. Emil părea să aibă multe din calităţile pe care Katia le căuta la un bărbat, era inteligent, instruit, cu o vastă experienţă profesională şi de viaţă, şi care, colac peste pupăză, era şi un romantic asemeni ei.
  Hm! O fi mâna destinului? O fi vreo întâlnire karmică? Ceva parcă începea să înmugurească în inima Katiei, cu toate că nu prea voia să recunoască. Îşi repeta că cel mai bine ar fi să lase timpul să decidă ceea ce-i va lega şi dacă indiciile arătau că el este un bărbat potrivit pentru ea, n-ar trebui să grăbească lucrurile.

 El o plăcea, da, i-a mărturisit deja. Voia să o cunoască nu doar pentru a-i împărtăşi din experienţa sa profesională, ci şi în ideea unei posibile prietenii. Katia îi căutase chipul în albumul său de fotografii postat pe facebook, dar acolo nu erau decât 2-3 poze, făcute într-un plan depărtat, din care nu se distingea clar chipul lui misterios.
  Gata! Se decisese! Avea să aştepte clipa când s-or întâlni face-to-face şi abia atunci îşi va face iluzii dacă va fi ceva între ei. Aflase că erau amândoi din acelaşi oraş şi era destul de uşor să se întâlnească într-o zi.
  Şi, iată că, ziua mult aşteptată a sosit, afară era o căldură înnăbuşitoare. S-au întâlnit undeva în centrul vechi al oraşului, acolo unde erau amplasate nişte bănci şi unde nişte brazi ce se străduiau să le ofere un pic de umbră. Emil a ajuns primul, s-a aşezat pe o bancă şi aştepta... Katia, care se temea că nu o va recunoaşte, a încercat să-i explice la telefon ce haine va purta, dar Emil a oprit-o, spunându-i:
  - Glumeşti? Cum aş putea să nu te recunosc?
  Aşadar, Katia a ajuns la ora fixată, a parcat maşina la umbră, aşezându-se pe cea mai apropiată bancă, scoţând telefonul şi apelând numărul lui Emil. Cum băncile din jur erau libere, doar vreo trei fiind ocupate, a observat cum unul din ocupanţii unei bănci, situată în diagonala ei, a făcut un gestul de a răspunde la telefon. Astfel l-a identificat şi i-a zis să rămână pe loc că se va duce ea la el. Cu fiecare pas ce scurta distanţa dintre ei, Katia simţea că-şi aude bătăile inimii care se accelerau. Dar, stop! De acest om o va lega doar o relaţie profesională, acesta îi va oferi un subiect de carte, nimic mai mult. Aşa că nu erau justificate bătăile accelerate ale inimii sale. Nu s-a gândit prea mult, căci deja ajunsese lângă banca unde se afla Emil. Acesta, respectuos s-a ridicat, i-a întins mâna şi a rostit cu vocea înecată de emoţie:
  -Eu sunt Emil!
  -Katia! A venit răspunsul ei, la fel de emoţionat.
Pentru că el purta o pereche de ochelari de soare, s-a scuzat că nu şi-i poate scoate deoarece avea o problemă la ochi, care erau inflamaţi din nu ştiu ce motiv. Katia l-a liniştit şi i-a zis că nu-i nimic, îl va scuza, dar dacă va dori mai târziu să observe culoarea acestora, îl va ruga să-şi scoată ochelarii.
  Au zâmbit şi au decis să meargă în apropiere să servească o cafea, iar după temperatura care era afară, se impunea chiar şi o băutură răcoritoare. Când au ajuns la terasă, Emil, galant, i-a tras scaunul şi a invitat-o să se aşeze. Au comandat două cafele, iar cuvintele începeau să curgă, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea.


Cornelia Vîju

Va urma  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu se înjura şi nu se face spam