Picătura de... preaplin

     Cu siguranţă ai simţit cel puţin o dată în viaţă cum paharul sufletului s-a încărcat şi a dat pe dinafară. Poate să fi fost paharul răbdării, iubirii, urii, melancoliei, supărării sau al altor trăiri care se acumulează în sufletul unui om.

    Cel mai des te loveşti însă de paharul răbdării.

   Atunci, când aştepţi să se întâmple ceva, să primeşti un indiciu iar acesta întârzie să apară. Momentul în care din sufletul tău curge ultima picătură de răbdare, aceea care nu mai încape în umilul vas şi dă pe dinafară, aceea care răstoarnă însăşi paharul plin, cu greutatea sa.

   Îţi aminteşti atât de bine clipa în care persoana iubită ţi-a promis că te sună, zilele trecute, însă... a uitat, iar tu ai aşteptat în fiecare minut apelul său. Cum secundele se scurgeau  atât de greu când aşteptai! Gândurile te frământau pe toate părţile şi nimic... Hm! Poate că te-a uitat îţi spuneai, sau poate nu te mai iubeşte, sau... existau o infinitate de motive pentru care telefonul nu suna, dar nu, nerăbdarea creştea în tine cu fiecare clipă şi-ţi împleticea bătăile inimii într-un du-te vino din ce în ce mai intens. Raţiunea aproape că nu mai funcţiona, nu găseai nici un motiv întemeiat pentru a nu-şi respecta promisiunea!

   Ai  vrea să înţeleagă prin ce treci tu când trebuie să aştepţi atât de mult, cum îţi zdrenţuieşte inima dorul, cum te temi că nu mai ai poate şansa de a o(sau a-l) strânge în braţe... şi împleteşti fir de speranţă în aşteptarea sa... iar acesta se subţiază din ce în ce mai mult, cu fiecare întârziere a mesajului dorit.

  Îţi aminteşti cum ai luat o bucată de hârtie atunci când deja picătura nerăbdării răsturnase paharul inimii şi i-ai încredinţat toată durerea care te-a mistuit. Întregul moment devenise un haos sufletesc, fiindcă nerăbdarea aproape te ucisese, muşcase din tine bucăţi mari cu dinţii săi încărcaţi de otravă. Mototolind hârtia, ai vrut apoi să-i redai forma iniţială şi să i-o trimiţi persoanei iubite, să ştie cum te-ai simţit aşteptând semnul acela de la ea, dar... ceva nu te-a lăsat, ai rupt-o în bucăţele mici, cu degetele aproape încărcate de furie şi ai trimis-o la coş. Şi aşa, parcă te-ai eliberat...

   Răbdarea ţi s-a prelins prin toate ungherele inimii, iar acum paharul e gol... începi din nou să torni în el această trăire... O iei de la capăt pentru că nebunia nerăbdării a trecut.

  La fel se întâmplă şi cu paharul melancoliei, urii, iubirii. Iar sentimentul respectiv te încolţeşte câteodată în ritmul său demenţial, până îţi stoarce picătura aceea de ... preaplin.

Cornelia Vîju