Interviu cu un aviator



Cornelia Vîju - Interviu cu un aviator - Marian Covache
Editura Olimpiada, Brăila 2011
Colecţia "Interviu"




Prefaţă


     Publicate într-un timp scurt, volumele: Ancoră la ţărmul iubirii, Căutător în propria viaţă şi Despletind şoapte... alcătuiesc opera literară de până acum a Corneliei Vîju, ca materie a conservării iubirii sale pentru spaţiul bărăganic în care trăieşte, munceşte, visează...
   Încă de la primul volum autoarea încearcă să se impună ca poetă, iar apoi ca şi prozatoare de certă valoare şi originalitate, universul poeziei sale înscriindu-se pe coordonatele generale, în direcţia tradiţionalistă, cumulând într-un timp scurt experienţe creatoare rafinate. Încearcă şi chiar reuşeşte să se cunoască pe sine, o parte de treaptă nouă, dar şi o reluare, o ridicare spre expresivitatea plenară a unor constante evidente încă de la primul volum.
   Cu volumul Interviu cu un aviator, am putea vorbi de o ruptură ce are ca graniţă trecerea de la un gen la altul, de la poezie la romanul realizat prin interviu, o carte cu aspiraţie spre armonie ilustrată într-un portret. Răspunsurile intervievatului preiau forme narative, ce susţin părerea mea că aici este de fapt vorba despre un roman cu biografie. O lucrare premergătoare primei etape de creaţie a Corneliei Vîju, o lucrare ce întreţine, dacă nu e cu supărare, cultul personalităţii personajului principal, imagini descrise cu o proximitate tradiţionalistă pentru adevăr, o ridicare spre expresivitatea precară a unor căutări în trăirea vieţii eroului.
   Cartea este plasată în timpul nostru, adică în contemporaneitate, după cum este şi viaţa pe care o trăieşte eroul cărţii, alături de alte cărţi din domeniul aviaţiei. Aici aş aminti cartea Mitu’ lui Mitu a scriitorului Dragoş Cojocaru, Editura Stef, Iaşi, 2011 – Paul Mitu un erou controversat, dar, în opinia mea, autentic prin trăirile din Mauritania. Surpriza acestor cărţi din domeniul aviaţiei, ar fi că au avantajul receptării de către mulţi iubitori de neprevăzut şi excelsior.
   Interviu cu un aviator  pare a ieşi din şabloanele editoriale obişnuite. O neaşteptată  forţă creatoare a Corneliei Vîju, ce adună în scurt timp resurse nebănuite pentru această proză. Autoarea are puterea de a semnifica realităţi primordiale, idei sau ipoteze - de ce nu?-  nu posibile, ci adevărate din viaţa eroului cărţii, pe care-l descrie excelent prin cele aproape o sută de întrebări. N-am să mă apuc acum să scriu că a realizat o capodoperă literară, cu toate că depăşeşte pe mulţi autori în domeniu.
  Ca problematică, povestirile de viaţă ale eroului cărţii se caracterizează, ca şi în crezul volumului Mitu’ lui Mitu de care aminteam, prin organicitate şi coerenţa viziunii, al structurii romanului în sine, realizat în capitole asamblate din mers într-o ideologie uşor de intuit. Eroul cărţii, Marian Covache, tulbură cititorul cu materia din care autoarea construieşte acest roman de fapt, încorsetând imaginaţia adevăratelor sale călătorii prin spaţiul dintre cer şi pământ. La început a fost ideea din care autoarea a extras seva povestirilor, iar spre final  punctează reîntoarcerea zburătorului în spaţiul pe care-l ocupăm toţi, pe pământ. Oricum, ideea autoarei tiranizează, fără supărare, materia fabuloasă impunându-i rigori. Aici nu are nimic de-a face cu miticul. Ambiguitatea detaliilor este de fapt o demonstraţie riguroasă a compatibilităţii dintre realitatea evocată de cel intervievat şi substratul său originar . Ambiguizări întâlnim frecvent în motivaţia temei ce justifică eliberarea fără de voie, pentru că... aparţine fabulosului. Nimic fantastic, doar o poveste de viaţă trăită cu adevărat de către eroul acestei cărţi.
   Cornelia Vîju încearcă să contureze imaginea personalităţii aviatorului şi jurnalistului Marian Covache, omul care, asemeni altora, a sfidat gravitaţia călătorind nu pe un drum bătătorit, ci între cer şi pământ, mulţi ani, de la terminarea Şcolii de Ofiţeri de Aviaţie (1980) până la a se dedica vieţii şi menirii de ziarist. Autoarea ni-l prezintă pe Marian Covache ca un excelent pilot de aviaţie, în luptă mereu cu necunoscutul. Cu o înaltă ţinută morală şi nobilă, în misiunea sa de a manevra manşa avionului, prieten apropiat celor care au venit la el să înveţe din ştiinţa lui, a  zborului, dăruind întotdeauna ceva din inima şi sufletul său.
   A defini şi caracteriza pe omul Marian Covache nu este în sarcina mea, ci a autoarei, o sarcină care nu este uşoară, când trebuie să pui nişte întrebări intime chiar, mai facile sau mai grele, ca la un examen, când cel întrebat trebuie să răspundă de nota zece.
   Apreciez stilul autoarei cărţii, întrebările curg fluent, întrebări absolut necesare pentru a reîntregi un portret şi a-l realiza ca un adevărat maestru al penelului.
   Interviu cu un aviator este de fapt un roman biografic în adevăratul sens al cuvântului, realizat într-un altfel de tipar. Este o evocare, dacă vreţi, originală, un capitol din istoria nu numai a vieţii eroului cărţii, ci şi din istoria aviaţiei româneşti.
Pilotul de aviaţie, Marian Covache, a călătorit între cer şi pământ, nu cu gândul, nici cu pasul, ci cu ochii atenţi printre păsările cerului şi cu degetele pe manşa aeronavei.
Înzestrat de Dumnezeu cu har şi inteligenţă, cu o imaginaţie bogată şi înclinaţie către aviaţie de pe când era un copil, cu o nepotolită sete de pătrundere a necunoscutului, protagonistul şi-a însuşit, de-a lungul timpului, o vastă cunoaştere a meseriei pilotajului pe care, la rândul său, a dăruit-o mai departe celor care au vrut să înveţe de la el. Cu o asemenea dotare şi pregătire, Marian Covache a fost pentru aviaţie   o personalitate recunoscută de înaltă ţinută.
   Trăind şi luptând cu viaţa, eroul a avut timp să-şi trăiască a doua sa menire - aceea de ziarist - după plecarea din aviaţie, găsindu-şi o strălucită confirmare în arta condeiului, al reporterului în ştiinţa jurnalistică. L-am cunoscut pe când era copil, apoi ca aviator, dar şi ca redactor şef de departament la cotidianul Libertatea, redactor  şef la Viaţa Brăilei şi mai apoi la Monitorul de Brăila prin colaborarea mea la aceste ziare.
 Căutând să îmbin cele două pasiuni ale lui Marian Covache, am observat că amândouă meseriile i-au plăcut, l-au făcut cunoscut, i-au adus mulţi prieteni cât şi suficienţi duşmani. Iar pentru felul cum este prezentat în carte, meritul îi revine autoarei, prin stilul şi priceperea de care a dat dovadă în realizarea acestei lucrări.
   Urmărind interviul în totalitate, în calitatea unui cititor adevărat, dar şi cu aceea de scriitor şi critic literar, am apreciat nobleţea meseriei de aviator şi cea de jurnalist, pe care Marian Covache le-a îmbrăţişat în aceeaşi măsură. A avut puterea de a gândi, de a se concentra asupra fiecărui lucru bine făcut, servind într-un fel sau altul intereselor societăţii, concetăţenilor cu care a venit în contact ca ziarist şi reporter. Năzuinţele sale i-au fost încununate de succes pe plan spiritual, material şi familial. Văd la el mulţumirea că a putut fi de folos celor care au avut deplină încredere în el, precum şi faptul că n-a trecut nepăsător prin viaţă. Portretul său, creat de autoare, realizat admirabil, poartă în el un mesaj pentru generaţiile viitoare. Chiar dacă poartă haina unei minunate vârste, Marian Covache a rămas acelaşi tânăr frumos, un prieten adevărat, un excelent camarad.
  Interviul ne redă o parte din viaţa lui Marian Covache,  transmisă călduros, autentic  cititorilor de azi şi viitorime, care vor avea timpul şi plăcerea să se aplece asupra acestei cărţi, asupra poveştii de viaţă a unui om adevărat.
  Cu siguranţă aceste pagini de evocare vor rămâne în istoria aviaţiei române,  constituind pentru posteritate, pentru generaţiile de aviatori, ce vor urma în viaţa fără de sfârşit, nu doar o cronică interesantă şi emoţionantă,  un îndemn de cinstire a unui strălucit OM din Ianca, mugur din Bărăganul brăilean, ce onorează în mod inegalabil profesiunea de aviator, ci şi un exemplu mereu viu de credinţă, dăruire şi abnegaţie pentru o carieră nobilă care, strălucind pe cerul patriei, să arate tuturor linia cea mai firească a credinţei şi trăirii în viaţa profesionalistă închinată aviaţiei româneşti.
   Schiţa universului povestirilor lui Marian Covache nu poate fi încheiată fără câteva observaţii generale, cea mai importantă fiind aceea referitoare la complexitatea grupării lor într-un tot, noutatea stilului realizării acestui roman biografic, fiind ceva special pentru mulţi neaveniţi. Observaţiile, din punctul meu de vedere, sunt îndreptăţite asupra proeminenţei ideii autoarei de-a finaliza o astfel de lucrare.
  Prin realizarea portretului făcut lui Marian Covache şi abilitatea plasării amănuntelor în realitatea romanului, autoarea dovedeşte ca fiind un prozator stăpân pe arta construcţiei, pentru că, din perspectiva finalului, nimic nu este denunţat prematur. A creat un personaj memorabil utilizând mijloacele prozei, interviului, descrierea, povestirea, secveţele de mare forţă epică ale intervievatului, monologul interior ascuns, toate proiectate într-un spaţiu social încărcat uneori de parfumul trăirii.
  Cu siguranţă, Cornelia Vîju este o creatoare cu posibilităţi mai mari decât am crezut la începutul acestor Note asupra volumului, sper însă să nu abuzeze de tirania oricărei idei directoare, ci să se lase furată de firul pur al povestirilor, de spectacolul vieţii. Este printre puţinii autori de proză care, prin interviu, reuşesc să realizeze un portret, o carte frumoasă, un roman biografic în cazul de faţă, şi de aceea spun că se impune de la sine locul ei în istoria speciei.

                                                                                            Ion Grigoroiu
                                                                                               Scriitor


Discurs lansare carte , Interviu cu un aviator, Marian Covache


    Vă mulţumesc tuturor celor prezenţi în sală, astăzi la momentul lansării primului volum din colecţia Interviu.
Şi pentru că se cuvine să aduc mulţumiri celor care m-au sprijinit în realizarea evenimentului de astăzi, aş începe cu:
-domnul Marian Covache fiindcă mi-a permis să îi scriu biografia,
-domnului primar George Chiriţă că ne-a oferit acest spaţiu minunat pentru lansare, -domnului director al BJ Panait Istrati, Dragoş Adrian Neagu care mi-a fost alături la toate cele patru lansări ale volumelor scrise de mine,
-domnului profesor Constantin  Gherghinoiu, de susţinerea căruia am beneficiat la lansările mele
-domnului Ion Grigoroiu, scriitor, lectorul de carte al acestui volum şi autorul prefaţei,
-domnului profesor Aurel Furtună care m-a ajutat în realizarea corecturii cărţilor
şi nu în cele din urmă familiei şi prietenilor de asemenea le mulţumesc! Peste toţi astăzi cuvinte de mulţumire  aştern cu dragoste.
  De ce am ales Ianca pentru lansarea acestei cărţi, nu cred că mai este nevoie să subliniez. Marian Covache a copilărit aici şi tot de pe meleagurile iencane şi-a luat zborul spre aviaţie.
   Anul trecut, când m-am decis să creez această colecţie, Interviu, m-am gândit să cuprindă biografiile oamenilor pe care am avut şansa să îi cunosc în drumul meu, cărora eu le trimit adeseori un gând de recunoştinţă şi care bineînţeles ar fi dispuşi să îşi lase mărturisite  trăirile şi experienţele propriilor vieţi. Mi s-a părut un mod inedit de a rememora întâmplările vieţii sub forma unui lung interviu, altfel decât cel jurnalistic, după cum veţi observa în carte.
  Cum domnul Marian Covache a fost nu doar un pilon, ci şi un fel de călăuză al traseului meu literar, am ales să deschid colecţia cu interviul domniei sale. Iniţial recunosc că nu a fost de acord, însă argumentele mele l-au convins. I-am explicat că, din punct de vedere moral, vreau să fac ceva pentru a compensa cumva binele ce mi l-a făcut cu ani în urmă. Să îmi dea posibilitatea de a-i strânge cu respect  mâna întinsă, prin care mi-a insuflat curaj şi încredere în propriile-mi forţe şi să-mi permită să-i aşez pe braţe, prin intermediul cuvintelor, poemul vieţii în filele unei cărţi.
  Îi mulţumesc încă o dată că am avut norocul de a-l întâlni, de a lucra împreună şi de a crea cartea pe care v-o oferim astăzi, o carte născută din clipe trecute prin clepsidra timpului vieţii sale.
  Cartea Interviu cu un aviator, Marian Covache este structurată pe trei capitole. În primul, veţi regăsi paşii aviatorului Marian Covache, în cel de-al doilea arena jurnalistică în care a fost atât jucător, cât şi conducător, iar în ultimul capitol mărturii din celelalte sfere în care protagonistul a pătruns, dar şi cuvintele soţiei Virginia Covache, persoana lângă care vieţuieşte de mai bine de 30 de ani.
 Am speranţa că va fi o lectură frumoasă, această poveste de viaţă şi că, cine ştie, poate ar îndemna şi pe alţii să rupă barajul propriilor amintiri înscriindu-le în testamentul urmaşilor.
  Recunosc că a fost o experienţă deosebită acest demers al meu, ce mi-a permis să scotocesc prin culcuşul de taină al amintirilor lui Marian Covache, care nu a precupeţit să mă uimească  cu fiecare nouă trăire despletită din catapeteasma sufletului său. Într-adevăr, meritau pe deplin strânse între copertele unui volum aceste trăiri! Am avut ocazia să descopăr lucruri nebănuite de mine, un om ce-şi petrece timpul în afara mediului aviatic, jurnalistic sau managerial. Pot spune că chiar a fost o lecţie de viaţă pe care mi-am însuşit-o cu plăcere. Şi am redescoperit încă o dată, că nimic din ce ne e dat să trăim nu ne face sufletul prizonier aşa cum o face iubirea şi pasiunea pentru o profesie! Acestea două, după părerea mea, susţin o ţesătură pe care nimeni nu o poate rupe din interiorul cuiva, sunt acele sentimente perene înaintea cărora orice cap se pleacă.
        V-aţi întrebat vreodată ce bătălie se duce în sufletul unui om atunci când medicul îi cere să renunţe la o pasiune? Cât sânge rece îi trebuie ca să pornească ceasul celor mai grele decizii şi să se supună lor ? Probabil puţini dintre cei prezenţi azi în sală şi-au pus o astfel de întrebare! Nici eu nu mi-o pusesem până să iau interviul domnului Covache! Da, era conştient că chiar şi şoimii îmbătrânesc şi nu-şi mai pot întinde aripile peste zări la un moment dat! Însă atunci când aripa ţi-e frântă brusc, când destinul porneşte mecanismul său imprevizibil cu greu găseşti puterea de a nu-ţi pierde echilibrul, de a te reorienta. Golul ce se cască în propria fiinţă cu greu poate fi depăşit. Şi totuşi... Marian Covache a făcut-o! S-a rupt de pista de beton şi de orizontul aviatic şi-a călcat semeţ pe drumul presei. Iniţiativa i-a fost susţinută de omul de alături, soţia sa, Virginia Covache, o persoană care a ştiut să aşeze cu răbdare firul în mâinile sale, fir din care el şi-a ţesut haina carierei. Omul care a ştiut, dincolo de visele soţului său, că notele din care ne scriem simfonia vieţii trebuie alese cu grijă şi că, cu cât sunt mai încărcate de vibraţii armonioase cu atât dansul pe care-l imprimă va fi mai minunat.
  M-am convins încă o dată că, aşa cum frumosul în dragoste nu poate fi falsificat, la fel şi pasiunea trebuie să izbucnească sincer şi spontan din ceea ce ne dorim cu adevărat. Am atins semeţia cu care a călcat pe parcursul anilor treptele profesionale protagonistul cărţii, am simţit aerul distins din gesturile sale şi-am observat cu câtă sfinţenie a coborât din rama tabloului vieţii secundele ce s-au derulat într-o existenţă tumultoasă.
  Când mersul ţării i se pare strâmb protestează de fiecare dată, nu se ascunde în faldurile temerilor şi nu dă înapoi, ci îndeamnă mereu la o participare activă a îndreptării neregulilor. Îi place să fie prezent în linia întâi atunci când se raliază unui ţel, caută asiduu oameni care să-i îmbrăţişeze idealul şi nu arborează steagul capitulării decât în momentul în care davalorizează moneda visului strânsă în mâini. Îl doare că în viitor aviaţia va rămâne doar un concept ascuns între filele cărţilor şi ar vrea să schimbe lucrul acesta. Sunt multe dorinţe pe care ar vrea să le împlinească şi pe care le veţi descoperi dacă veţi citi cartea pe care v-o prezentăm astăzi, în care pelerin al destinului este Marian Covache.
  Că aviatorii se numără printre cei mai curajoşi oameni o ştiam, probabil şi dumneavoastră! Însă... câte sensuri implică zborul, câte surprize îţi poate oferi bolta cerească unde eşti permanent în stare de alertă, am descoperit cu uimire, abia acum, când am discutat cu eroul cărţii!  Nu mi-aş fi imaginat niciodată cât zbucium s-a ascuns în sufletul lui Marian Covache atunci când a fost în situaţia de a executa punct fix pe apă la 59-60 de metri, fie la Marea Neagră, fie la Dunăre, în  momente când valurile  sunt legănate de furtună! Cât curaj i-a trebuit atunci când a fost nevoit să salveze pe cineva în condiţii meteo în care risca să devină el însuşi victimă! Câtă măiestrie îi era necesară în mânuirea manşei la fiecare zbor, ştiut fiind faptul că avionul nu este niciodată interesat de gradele de pe umerii celui ce-l pilotează! Ci... doar de comenzi potrivite în orice condiţie de zbor!
 Şi, inevitabil, în această meserie s-a întâlnit şi cu situaţii când trebuia să adune după o prăbuşire, din mormanul fiarelor contorsionate resturi din trupul propriilor camarazi! Colegi cu care poate mai înainte de producerea unei astfel de tragedii şi-a strâns mâna! E greu de imaginat o astfel de scenă de către noi, cei din afara perimetrului de zbor! Gândiţi-vă cât de dezrădăcinat sufleteşte este aviatorul care participă la o astfel de scenă! Iar dacă primeşte şi ordinul de a anunţa familia celui pierdut, de unde să-şi ia tăria? Sunt întrebări care mi-au trecut pe lângă tâmple în parcursul meu imaginar  prin traiectul aviatorului Marian Covache.
  Îmi amintesc că, odată eram în redacţia ziarului Monitorul de Brăila şi predam nişte materiale redactorului şef, nimeni altul decât protagonistul cărţii de astăzi. Ghinionul meu a fost că după ce i-am vorbit de ele, Marian Covache a primit un telefon în care era anunţat de prăbuşirea unui elicopter IAR-e, la graniţa dintre judeţele Ialomiţa şi Brăila, în dreptul localităţii Berteşti. Pilotul era Constantin Ardeleanu, un pilot cu multă experienţă de zbor, coleg de-al domnului Covache. Chiar nu ştiam că şeful meu era un fost pilot de aeronave. Credeţi că l-au mai interesat materialele? Credeţi că mai conştientiza că stau înaintea sa şi aştept un răspuns? Nicidecum! S-a ridicat repede şi-a cerut scuze cu vocea gâtuită de emoţie şi a zis: Trebuie să plec! S-a prăbuşit un elicopter! La timpul acela am simţit că m-a sfidat, că nu îmi apreciază munca! Am plecat furioasă de acolo şi cu o impresie nu tocmai plăcută despre redactorul meu. Şi iată că, după ani, descopăr că nepoliteţea aceea, de care eu m-am simţit ofensată, avea să-mi descifreze mie o latură a caracterului său, un filon al trecutului său aviatic. Şi... cu obrazul înroşit de emoţie, astăzi chiar vreau să-i cer scuze că l-am judecat greşit... atunci.
  -Îmi cer scuze, domnule Covache! Chiar dacă cu întârziere, sper să mi le acceptaţi!
  E uşor să spunem: A, aviatorii! Nişte oameni şi ei! Câţi dintre noi ştiu  câtă pregatire  este necesară ca să  execuţi diverse manevre de zbor? Chiar am întâlnit persoane care nu sesizau câtă pregătire şi curaj  implică această meserie! Şi... indiferent ce misiune ai de îndeplinit, aceea de a salva vieţi, de a executa o manevră de luptă sau... chiar de a trata o cultura agricolă   ... să nu uităm că zborul există... echilibrul lăuntric trebuie menţinut... eşti în aer, la zeci de metri altitudine!
 Mereu am zis că oamenii care au făcut afirmaţii răutăcioase la adresa aviatorilor sunt oameni slab pregătiţi, învăluiţi de propriile temeri! Iar pe unii chiar am avut neşansa să-i cunosc! Care probabil abia îşi menţin propriul echilibru la sol, darămite în aer! Chiar îi rog pe aceştia să mai citească, să se documenteze, iar dacă vor avea şansa să răsfoiască cartea Interviu cu un aviator să citească cu atenţie chiar şi dincolo de cuvinte! Mai mult decât atât, îi rog să-şi pună întrebarea: Oare eu aş fi fost capabil să îmi înving teama şi să păşesc în carlinga unei aeronave pe care s-o pilotez? Iar dacă răspunsul va fi negativ, îi voi ruga să se abţină pe viitor de la comentarii nepotrivite la adresa unui om al aerului.
  Nu pot să nu subliniez defectul (cu ghilimele de rigoare) cel mai mare al Omului Marian Covache! Acela de a-i păsa prea mult de cei din jur! Acela de a nu putea rămâne nepăsător la lacrimile aproapelui! Din funcţia pe care o ocupă în prezent, respectiv, preşedinte al unei federaţii din Brăila, observ că se implică... nu se scufundă în de ce?-urile problemelor ci se străduieşte să le găsească răspuns. Nu se opreşte chiar dacă inima îi cere din când în când câte o pauză. Nu renunţă niciodată, aproape că se ceartă chiar şi cu Dumnezeu atunci când vede nedreptăţile care, de ce să nu recunoaştem, chiar se întâmplă în jurul nostru.
L-am întrebat, zilele trecute: ,,- De ce luptaţi aşa mult cu nedreptăţile? Nu vi se pare că este o luptă cu morile de vânt? Ceva în genul gândirii mele de demult, aceea de a încerca să fac lumea mai bună?”
,,- Nu, mi-a răspuns!Viaţa se derulează înainte Cornelia, e de datoria noastră să ne supunem legilor sale, să recreem, să ne schimbăm percepţiile după vremurile ce le străbatem, să ne reorientăm, dar niciodată să nu abandonăm călătoria şi să închidem cumva porţile evenimentelor de care ne lovim. Există o lege a vieţii. Dacă semeni o sămânţă, aceasta va rodi doar dacă o vei îngriji, dacă o aşezi în pământul potrivit. Iar apoi... sigur, ne mai împiedicăm uneori, poate din neatenţie ori poate din cauza unor  oameni răuvoitori, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne oprim, provocarea şi obstacolul există la orice pas, important e să ne dorim să le depăşim. Să nu renunţăm, chiar dacă obstacolul este pentru aproapele nostru şi nu ne vizează direct, suntem datori să îl înlăturăm.”
   O dovadă de dăruire totală din partea sa, mi-au descifrat aceste vorbe!
   Un mare filosof, Petre Ţuţea, spunea într-un interviu.
 ,,Omul nu se poate autodefini. El se defineşte prin semeni.(...) În grandoarea istorică a poporului român eu sunt o roată invizibilă, dar sunt” .
  Am observat că acestea sunt şi cuvintele Omului Marian Covache! Într-adevăr, este o roată a societăţii în care vieţuieşte şi nu se dezminte de lucrul acesta. A realizat lucruri pe care alţii în viaţă nu au curajul să şi le asume şi pentru aceasta chiar merită să-l felicităm. Fiecare îşi are propria menire şi scop pe pământ, îşi adună propriile fructe ale  cuceririlor în  momentul când le dobândeşte. El, care a zburat pe un butoi aprins timp de 16 ani, a învăţat cât valorează o clipă de viaţă. Să-nvăţăm şi noi de la el! Aşa că... de ce să nu recunoaştem, timpul şi realizările profesionale, dar şi personale, au validat valoarea lui Marian Covache, iar lumea sper că va conştientiza că a fost mai bogată prin prezenţa pe baricadele sale, a unui om de tăria parfumului său. Este omul certitudinilor, la fel ca mulţi alţii, care a luptat şi luptă până la victorie, înscriind astfel în portativul vieţii o legendă demnă de respectul urmaşilor.
-Felicitări, domnule Marian Covache!
Iar tuturor celor prezenţi în sală, vă mulţumesc că aţi avut răbdarea să mă ascultaţi!
                             
Cornelia Vîju, 26 noiembrie 2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu se înjura şi nu se face spam