Căutător în propria viaţă

Cornelia Vîju - Căutător în propria viaţă - Eseuri
Editura Olimpiada - 2010

Prefaţă

   

       După debutul cu volumul de versuri ,,Ancoră la ţărmul iubirii”, Cornelia Vîju ,,ancorează” pentru puţin din peregrinările ei romantice printre noi, pentru a ne oferi cel de-al doilea volum al său ,,Căutător în propria viaţă”, cu dedicaţie pentru fiica sa. Prefigurase faptul că autoarea va reveni la temele poetice din volumul de debut, chiar profesorul Constantin Gherghinoiu, cel ce i-a semnat prefaţa primei cărţi: ,,Poeta de faţă are înzestrarea necesară  pentru a diversifica tematica textelor pe care le scrie şi le va mai scrie”. Şi iat-o făcând acest lucru la nici şase luni de la publicarea primului volum.

    Deşi îşi continuă viaţa în locul unde s-a născut şi a copilărit, Cornelia iubeşte cu putere aceste meleaguri pe care le consideră raiul ei de pe pământ. De la cadrul general al locului, prin repovestirea legendei localităţii, ea se opreşte asupra casei părinteşti, dominată de chipul mamei (,,Mama”, ,,Acasă”) a şcolii unde s-a format ca om, evocând primele începuturi (,,Dascălul”), asupra naturii, deşi aride dar atât de magică ca în ,,Magia unui apus de soare”, asupra risipei de petale ce o împrăştie vântul în ,,Toamna, anotimpul existenţei tale”.

    În acest orizont se plasează omul înzestrat atât cu calităţi, cât şi cu defecte, autoarea pornind întotdeauna de la un fapt, o amintire, divagaţiile sale au un punct ferm de pornire, dând expresie unei stări sufleteşti. În eseurile sale se consumă bucuriile şi melancoliile unui om complex. Suntem izbiţi de alternanţa între o stare sufletească, o idee, o imagine şi reversul ei: tristeţea cu dragostea de viaţă, mizantropia cu simpatia pentru oameni, melancolia cu exuberanţa tonică, gingăşia cu sarcasmul, fantezia şi visarea romantică alături de luciditatea dezolantă a omului modern. Ca şi în filmele lui Emir Kusturica, regizorul sârb, ale cărui filme sunt poveşti de viaţă, despre supravieţuirea purităţii sufleteşti în condiţiile când toată lumea şi în primul rând cei mai dragi te trădează.

      Sunt ,,lecţii” despre examenele maturizării, când dragostea de oameni, trăinicia prieteniei şi puterea de a ierta sunt puse la încercare.

    Suflet complex, autoarea se lasă atinsă de orice gest incorect al celor din jur. Vrea din partea tuturor corectitudinea proprie. E tulburată de lipsa simţului civic, începând cu cel al vânzătoarei, deranjată că nu i-a cumpărat marfa. A doua zi autoarea uită gestul acesteia, iar zâmbetul ei obişnuit atrage surâsul. Toate aceste lucruri vin din credinţa ce o manifestă, amintind astfel de cuvintele părintelui C.Galeriu, care afirma că fericirea ,,este o stare de împlinire continuă a fiinţei noastre.Această împlinire o dobândeşte creştinul vieţuind după voia lui Dumnezeu”.

    Uneori volumul poate fi asemănat cu ,,Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, care a rămas în memoria poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin cuvintele remarcabile adresate fiului său, un adevărat testament duhovnicesc de pedagogie, filozofie şi enciclopedie.

    Ca şi acesta, care voia  să facă din fiul său iubit ,,o minune de desăvârşire”, în realitate însă, fiind destinat tuturor urmaşilor săi la cârmuirea ţării, actuală până în zilele noastre.

   Cartea se vrea ca şi predecesorul volum ,,un adevărat cod de comportament fiinţial şi demnitate umană”.

   În limbajul operei se împleteşte atât talentul moldovenesc moştenit prin filiera mamei, de bună naratoare, de aici sfătoşenia, simplitatea dar şi precipitaţia muntenească venită din partea tatălui.

   La o primă lectură volumul pare a conţine o proză autobiografică, punctată cu detalii despre tema discutată în fiecare eseu. Aşadar, solidaritatea deplină între literatură şi psihologie, metafizică, religie persistă. Şi totuşi ceva le desparte, anume: mijloacele. Literatura se defineşte prin ficţiune, psihologia şi celelalte prin desciere exactă şi directă.

   Iar când trenul vieţii porneşte uneori mai greu dintr-o anumită gară a sufletului îl ajuţi cu credinţă, rugăciune puternică (,,Rugăciunea”), de aceea poate ,,Icoana” rămâne cel mai impresionant eseu. Imaginea rugăciunii cu icoana în braţe, implorând ajutorul divin te urmăreşte multă vreme.

                                                         Profesor: Marieta Lazăr

Post-faţă

      ,,În calea spre adevăr, ( spunea Budha), pot fi doar două obstacole: să nu porneşti la drum sau să nu ajungi la capăt”.

    Cornelia Vîju a depăşit deja primul obstacol. Ea şi-a pornit drumul în literatură cu volumul de poezii ,,Ancoră la ţărmul iubirii”, a continuat cu cel de eseuri ,,Căutător în propria viaţă” şi cu siguranţă va scrie altele pe viitor, în dorinţa sa de a dezlega adevărurile vieţii.

  Cornelia nu ocoleşte ,,bătăliile” din teamă că le-ar putea pierde. Din contră, este o luptătoare! Ea a învăţat să facă ,,Primul pas” cu îndrăzneală. Şi-a continuat ,,Drumul” propriu prin perseverenţă. A păşit şi pe căi ce i-au modelat sufletul cu ajutorul credinţei (,,Rugăciunea”, ,,Icoana”, ,,Scrisoare către Dumnezeu”); a frământat calea iubirii (,,Iubirea”); a durerii (,,Durerea despărţirii”); a căsniciei (,,De ziua ta”) şi multe altele, fără să uite locul de unde a pornit, de unde ,,a plesnit pământul cu sămânţa sa”, frumos conturat în primul eseu al cărţii: ,,Movila Miresii, satul meu, rădăcina mea”.

   Tonurile vieţii Corneliei sunt diverse, precum ale fiecărui om. Diferenţa pe care o face ea constă în a se ,,căţăra pe umerii vieţii” pentru a culege cât mai mult frumos. Se leagănă permanent între zâmbetele iubirii şi privirile şăgalnice ale acesteia, deoarece Cornelia Vîju este o fiinţă cu inima plină de iubire care şi-a propus să trăiască tot ce visează. A înţeles că drumul său este scris şi nu are cum să se piardă. Conştientă că mai poate rătăci calea, găseşte soluţii: divinul, mama, prietenii. Ei o vor ajuta să-şi ridice piciorul îngenuncheat şi-i vor şterge lacrima ce-i spală câteodată obrazul. E convinsă că fiecare om poartă în sine veşnicia şi nu se dezminte de la acest crez.

   Cornelia Vîju trece cu brio testul străduinţei şi al curajului încărcându-şi fiinţa cu trăiri profunde, între fiecare răsărit şi apus al unei zile. Crede în visele sale, le vede clar cu ochiul sufletului şi le ascultă cu ce-a de-a treia ,,ureche”. Este dispusă să asculte foşnetul vântului mereu, cu misterul ce îl poate aduce de fiecare dată. E îndrăgostită de nou, de experienţe care s-o înţelepţească. Învaţă chiar şi din durere să extragă ceva bun şi face totul pentru a simţi armonia perfectă dintre ea şi Univers. Descătuşează din fiinţa sa de la suspin până la zâmbet, printr-un tumult de trăiri strânse pe câmpul vieţii.

   Prin eseurile volumului ,,Căutător în propria viaţă” o  cunoaştem, acum, cu toţii pe Cornelia Vîju cu toată sinceritatea şi vulnerabilitatea sa, convingându-ne încă o dată de sufletul nobil cu care a înzestrat-o Dumnezeu.

  Intuisem, cu ani în urmă, când am cooptat-o în colectivul redacţional la ziarul ,,Monitorul de Brăila”, că autoarea promitea, însă acum mi-a risipit orice urmă de îndoială, ce poate, rareori, mă neliniştea.

                                                         Marian Covache

Brăila 20 octombrie 2010

Când povestea curge...

     Între certitudinile vieţii, căutarea “sanctuarului fiinţei” o duce pe autoare în locuri mai mult sau mai puţin comode sufletului însetat de frumos şi de dragoste. Uneori sunt furtuni adevărate în calea viselor, alteori recunoaşte “amprenta degetelor Divinităţii” ori se minunează de poveşti de altădată spuse cu talent de o bunică năzdrăvană ca însăşi Povestea.

    Cornelia Vîju se minunează de lume aidoma copilului care-şi deschide mari ochii şi îşi transfigurează chipul la auzul răspunsurilor dorite, aşteptate; doar că adulţii sunt cam ermetici şi minunea de minte copilărească reuşeşte cu greu să dea la o parte vălurile imaginaţiei ce ascund realitatea…

     Cam aşa ceva se petrece şi în paginile Corneliei. Fiecare scriere – de altfel, o reuniune de gânduri desprinse parcă dintr-un jurnal extrem de frust, de sincer – se cuplează la o altă realitate, cu totul alta decât cea a lumii reale, ci una mai degrabă a memoriei, a acelei memorii înzestrate cu darul ursitor al înfrumuseţării pe care îl împarte şi cu poeţii, cu pictorii ori muzicienii...

      Ştim că sunt şi semeni care îşi rememorează, cu sadism aproape, mai mult clipele de dramă, de durere ori de îngândurare. Dar autoarea noastră nu face parte din această categorie, ci dimpotrivă. Cornelia Vîju îmbracă în comparaţii fine, pline de sensibilitate până şi lucrurile simple; chipurile pe care le-a întâlnit sunt creionate poate şi cu ceva mai mult farmec chiar decât vor fi fiind în viaţa de zi cu zi, iar întâmplările oricât ar fi de banale sunt aureolate cu nimbul pe care doar Destinul îl poate oferi.

       Cu siguranţă, aceste pagini vor fi citite cu mare plăcere de cei care o cunosc pe autoare, vor fi parcurse cu mândrie de locuitorii Movilei Miresii – tărâmul natal strălucind pentru autoare de rubiniul macilor, mirosind a flori de câmp şi având gust de lapte cald ori de vin proaspăt. Dar mai cu seamă vor fi lecturate cu drag şi cu uimire plăcută de toţi aceia care se bucură atunci când au în faţă un Cuvânt sincer, spus din inimă.

         Aşa cum ne îndeamnă autoarea, sanctuarul fiinţei poate fi (re)găsit: depinde de noi. Căutarea, la rândul ei, poate fi o călătorie fermecătoare. Depinde pe ce cărări ne lăsăm purtaţi paşii; depinde şi de paşi chiar... 

         Fie ca lectura acestui volum să aducă fiecăruia ceea ce aşteaptă de la ea/ el, iar autoarei, numai bucurie !

         Nu veţi găsi formulări de felul celor care îi fac pe critici să se împotmolească în fraze şi să nu mai ştie ce spun. Cum nici exprimările filosofale nu se îngrămădesc în rândurile cărţii. E însă multă sensibilitate şi, cum am mai spus, foarte multă sinceritate; prea multă. Dar povestea, oricare ar fi ea - fie că ne spune câte ceva despre primul sărut, despre mama, despre satul natal ori despre întâlniri mai mult dau mai puţin importante ori despre dascălii şcolii – se desface firesc, ca firul fără noduri de pe ghemul din coşul bunicii, curge … ca apa… şi asta nu face decât să dea viteză morii cititului.

     Aşa că nu staţi pe gânduri! Deschideţi cartea şi nici nu veţi fi observat când aţi lecturat până la capăt, poate uneori cu lacrimi în ochi, poveştile de suflet ale Corneliei Vîju. Poate nu veţi deveni mai înţelepţi, dar cu certitudine vă veţi încărca bateriile pentru încă o felie de viaţă, nu întotdeauna una dulce precum tortul. Lectură plăcută!

Armanda Filipine

                                                  Căutător în propria viaţă

       Cornelia Vîju a ţâşnit ca un izvor ce nu mai poate fi ascuns, pentru a  confirma parcă sensibilitatea oamenilor locului. Şi locul acesta se numeşte Movila Miresii, o comună care s-a născut, conform legendei, dintr-o poveste de dragoste. Legenda acoperă mângâietor localitatea ca o aură, un mister care nu se dezvăluie oricui. Trebuie să iubeşti locul, să te simţi „  micuţa pasăre din paradisul teritoriului natal, de unde aripile tale să se înalţe spre călătoria vieţii”. Trebuie să-ţi conştientizezi rădăcinile şi să-ţi recunoşti apartenenţa la ele, căci „ satul natal păstrează acelaşi farmec irezistibil în faţa timpului, este una din certitudinile vieţii pe care nu ţi-o poate clătina nici cea mai aprigă furtună, pentru că este însăşi sanctuarul propriei fiinţe (...). Oricât de sus se vor înălţa crengile tale, nu uita să priveşti spre locul  de unde ai răsărit, unde ai  plesnit pământul cu sămânţa ce şi-a înălţat mugurul spre soare!”. Doamne, ce frumos le zice fata asta! Ea nu face nimic deosebit, doar ştie să observe, ştie să simtă, se lasă îmbibată de sentimente, apoi, ca o fabrică de idei,  dă viaţă trăirii, transpunând-o în cuvinte. Şi dacă n-ai conştientizat noţiunea de „acasă”, scriitoarea te ajută: „ e universul vieţii tale, unde îngerii fac palmele căuş pentru a-ţi aduna suspinele zilei, pentru a ţi le şterge cu aripa blândă a uitării”.

      „Căutător în propria viaţă” – un amestec de literatură şi filozofie -  redă neliniştile autoarei. Dacă ceva i se pare strâmb, ea se simte datoare să-l îndrepte. Cu cât lumea o descurajează, vrând să-i stingă visele, cu atât ea se străduieşte să iasă la lumină, ca un întemniţat care vrea să vadă soarele, dar neavând această posibilitate, scoate mâna printre gratii, în speranţa că măcar o rază o va atinge.   Eseurile Corneliei nu numai că pun problema pe tapet, dar propun şi o soluţie. Ea aminteşte lumii că are datoria să trăiască mai frumos, o invită să coboare în grădinile din suflet, să ridice obloanele, ca lumina să poată pătrunde în toate ungherele; să-şi ude florile,  pentru ca deşertul să dispară. Lumea poate s-o asculte, dar poate să-i întoarcă şi spatele, depinde de potenţialul de iubire din sufletul fiecăruia, depinde de capacitatea spiritului de a privi lucrurile. Eseurile aduc în prim plan iubirea necondiţionată,  iar sfaturile autoarei nu obligă, ci îţi dau posibilitatea să alegi.

   Iubirea îţi dă aripi

    Scrierile  Corneliei Vîju sunt identice cu filele vieţii ei. Toate sunt parcă piste de căutare a fericirii.  Aflăm deci că iubirea” te transformă într-o fiinţă puternică, cu braţe lungi, ce se pot înălţa să culeagă  pulberi strălucitoare din stele”. Cu siguranţă a experimentat iubirea,  din moment ce ştie că îţi face „privirea senină”,  că te face atât de bun,  încât „ presari bucurie şi generozitate în jur”. Cât de frumos aşază ea cuvintele! Te face să-ţi fie dor să te îndrăgosteşti, să-ţi fie dor să fii bun şi generos, să-ţi fie dor de primăvară, de explozia mugurilor în copaci. Cu ajutorul cuvintelor, autoarea redă parfumul iubirii adevărate şi te obligă să te uiţi în propria-ţi viaţă, să vezi dacă ai găsit-o sau trebuie să mai cauţi. Iubirea nu se limitează la oameni.  Iată că şi ploaia poate fi iubită, nu numai pentru lucrurile practice, ci pentru că „şterge urmele bocancilor ce-au călcat în sufletul tău”. Apoi, de la picăturile ploii trece la apa mării, căreia i-ar da castele de nisip pline cu dorinţe, pe care valurile să le ducă departe. Prin aceste eseuri, Cornelia Vîju te poartă într-o lume aureolată de strălucire, îţi încurajează imaginaţia, te îndeamnă să te desprinzi de noroiul şi de cenuşiul vieţii cotidiene, făcându-te să crezi că poţi culege stelele de pe cer, să te joci cu spuma mării, să-ţi regăseşti credinţa din ochii de copil, să te salvezi de plictiseală şi eşecuri. Se pare că ea a găsit antidotul pentru trădare, intrigă, invidie: „  Iubirea îţi face inima mai frumoasă, vieţii îi dă un parfum inconfundabil, iar clipelor măreţie. Iubirea îţi face pasul mai îndrăzneţ, îţi dă perechi de aripi în plus, atunci când visezi. Deschide pleoapele amorţite de durere şi fă ca inima să aibă acelaşi puls cu cel al Universului!  ”

   O scriitoare romantică

    „Căutător în propria viaţă”  este ca o terapie pentru suflet. Cauţi un remediu pentru singurătate? Ei bine, urcă din nou în trenul vieţii! Ca să poţi urca, îţi trebuie speranţă – „comoara pentru care nu trebuie să plăteşti”. Cred că neastâmpărul Corneliei Vîju  vine din acea nesfârşită întrebare: de ce? Şi sigur, căutarea poate fi obositoare, dar răspunsurile te eliberează „de existenţa ta liniară şi îndrăzneşti să lupţi iar pentru fericire”. Visul, evadarea din cotidian, crearea unei lumi ideale şi integrarea în ea, iată reţeta fericirii! Romantismul   scriitoarei Cornelia Vîju este de-a dreptul molipsitor:  „ Astăzi voi dansa alături de soare la fereastra ta, purtând în mâini un buchet de săruturi în care am presărat lacrimi de fericire.Ţi-l ofer şi scriu cu el iubirea ce-ţi port, pentru că, azi, este ziua ta, iubite! Deschide-ţi braţele şi primeşte razele sufletului meu!Ţi le dăruiesc! Nu le număra, ele sunt egale cu numărul anilor ce-i prinzi în cununa vieţii tale.Le-am stropit cu stele de dor din cupola cerului inimii mele şi le-am botezat în culoarea ochilor tăi limpezi (...).  Cu pleoapele închise, vei citi cuvintele te iubesc scrise adânc în sufletul meu. La mulţi ani, iubite!(...).Astăzi, de ziua ta, primeşte cadoul acesta...despachetează...Vezi? Este chiar sufletul meu!”

 Ce fericiţi ar fi bărbaţii dacă ar asculta sfatul Corneliei Vîju! „ Preţuieşte femeia de lângă tine, şi-n clopotul de cristal al buzelor sale va răsuna cea mai frumoasă simfonie a dragostei şi a dorului de fericire, pe care ţi-o va cânta în fiecare clipă!”

   În concepţia despre fericire a  autoarei este inclusă şi credinţa.  Icoana, rugăciunea, îndemnul la iertare, sunt ingrediente obligatorii ale fericirii. Pentru ea, Dumnezeu nu este ceva abstract, ci o Fiinţă de care îi este dor, Fiinţa cu care comunică cel mai bine: „Consideră rugă scrisoarea aceasta, cuprinde-mă cu braţele Tale încărcate de dragoste, ca să îmi treacă, pentru că Tu eşti şi vei fi mereu apărătorul meu, nădejdea mea...”.

 Chemarea de a face artă

 

      Trăim într-o lume a contrastelor, de care Cornelia Vîju este conştientă. Nu poţi aprecia şi recunoaşte binele decât dacă ai experimentat răul. În interiorul ei se dă o luptă între raţiune şi suflet. Ei bine, sufletul este o putere de necontrolat, el este obişnuit să dicteze, simte nevoia să iasă din banal, împinge omul spre depăşirea propriilor limite. Cornelia a ales să dea o şansă sufletului, care îi stârneşte uimirea în faţa măreţiei sau micimii lucrurilor. Şi după ce trece de momentul uimirii, sufletul o cheamă să facă artă. A naibii chemare! -  nu poţi să o ignori, nu poţi să-ţi astupi urechile, căci ea se ascunde în fiecare fibră a  fiinţei tale. Te strigă, te bulversează, te scoate din minţi, aşa încât,  dacă nu ai cu ce scrie când vine inspiraţia, ar fi bine să-ţi faci o tăietură şi să scrii cu sânge. Atât de preţioasă şi de acaparatoare este arta! Ea te cheamă  să materializezi sentimentele, să le traduci pe înţelesul tuturor, să trezeşti frumuseţea din tine şi din ceilalţi. Asta face  Cornelia  Vîju! Ea este o fiinţă  însetată de absolut. Ea  soarbe clipele cu nesaţ, se îmbată cu dulceaţa lor, apoi, în această stare cumva modificată,  scrie. De ce Creatorul nu ne-o fi făcut perfecţi? Să fi lăsat omului dreptul de a-şi căuta propria perfecţiune,  ca pe un motiv pentru a trăi? Doar aşa se explică această căutare, această nevoie de absolut a Corneliei Vîju. Ea consimte să iasă din normalitate, ţâşneşte din izvorul sufletului spre înălţimile spiritului. Instrumentele pe care autoarea le foloseşte sunt la îndemâna oricui.Oare,  poţi să ajungi pe înălţimi spirituale cu mijloace omeneşti? Autoarea crede că da, ea chiar afirmă că niciodată nu-i târziu să-ţi împlineşti visele, iar timpul nu trebuie văzut ca o limită.  Ea nu  neagă, ci învinge legile omeneşti  folosind o lege superioară: cea a spiritului. Doar el are capacitatea de a te ridica pe aripile imaginaţiei, dincolo de orice închipuire, oferindu-ţi o fericire nebănuită. Din eseurile autoarei putem trage concluzia că cea mai mare forţă din univers nu este raţiunea, ci imaginaţia, care poate materializa orice vis, chiar şi acela de a clădi „o lume cinstită”.

 Prin diversitatea tematică, prin faptul că aduce în prim plan  setea de absolut a omului  şi dorinţa de libertate, Cornelia Vîju este o scriitoare care promite un suflu nou în literatură.

Georgeta Istrate

  Caliopia Constantin,  învăţătoarea autoarei, spunea: 

   Când anii trec şi din activitatea ce-o desfăşurai zi de zi au rămas doar amintiri, ca dascăl, îţi refaci drumul perioadei de activitate încercând să-ţi reaminteşti seriile de copii care ţi-au trecut pragul clasei la fiecare început de an şcolar.

   Sunt mulţi, dar din acest noian sunt unii care nu pot fi uitaţi datorită felului cum au reuşit să-ţi aprindă privirea încă din prima zi de şcoală. Astfel, îmi amintesc o zi de 15 septembrie, când îmi primeam în pragul şcolii o nouă serie de elevi. Copii sfioşi, cu câte o floare în mână, care la rândul lor cercetau curioşi chipul noii lor învăţătoare. Din cei ce mă cercetau cu atenţie mi-a atras privirea doi ochi căprui, care străluceau pe o faţă mică, surâzătoare, curioşi dar în acelaşi timp plini de teamă. M-am apropiat, de acel copil. Era o fetiţă, pe care am luat-o alături de mine şi am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns cu  vocea pierdută la întrebare, însă ochii săi continuau să  mă cerceteze cu aviditate. Am reuşit să-i împrăştii amestecul de emoţie şi teamă, simţind sensibilitatea mare ce-o radia această micuţă elevă. Am înţeles că nu trebuie neglijată, că are nevoie de mai multă  atenţie şi de aceea, aripa mea protectoare a menţinut aprinsă scânteia ochilor săi.

   Cunoscând treptat viaţa Corneliei Spiţă, am înţeles chemarea ei de a cunoaşte parcă totul, de a-şi satisface curiozitatea ce-o răscolea zi de zi.Ea avea o mamă ambiţioasă, dornică să înveţe, să cunoască, să descopere. Datorită faptului că împrejurările nu i-au fost mamei  prielnice în viaţă, a sădit în rândul copiilor ei visele pe care ea nu şi le-a împlinit. De aceea, Cornelia era aşa nerăbdătoare de a dezlega tainele învăţăturii, de a descoperi noul, de a sorbi cu lăcomie orice materie care o ajuta să desluşească frumuseţile vieţii, ale naturii, ale pământului pe care trăia. Toate aceste căutări le-am recunoscut în sufletul micuţei mele eleve şi i le-am cultivat cu toată responsabilitatea de dascăl.

   În timp, aş fi vrut Cornelia să rămână aceeaşi fetiţă pe care am descoperit-o în cei patru ani de şcoală primară,  dornică de a se perfecţiona mereu. Însă, destinul i-a purtat paşii pe cărări nu prea netede şi a trebuit să se maturizeze poate prea devreme.

 Obişnuiam să-mi urmăresc elevii care mă interesau tot timpul anilor de şcoală: gimnaziali, liceal şi chiar facultate. La un moment dat am pierdut legătura cu Cornelia. Am fost tristă, ca şi cum o bucăţică din sufletul meu de îndrumător s-a rupt. Dar... iată că există şi un dar, într-o  zi întâmplarea face să mă întâlnesc cu fosta mea elevă. De acum era căsătorită,  se numea Vîju se schimbase mult, însă nu-şi pierduse  zâmbetul copilăresc, chiar dacă avea deja o familie întemeiată. Mi-a povestit viaţa ei de când pierdusem legătura una cu cealaltă. Şi m-am bucurat când am descoperit că fetiţa ambiţioasă pe care o ştiam eu, căreia îi risipeam temerile în primii ani de şcoală, în realitate  nu renunţase la idealurile  ei .

  Aveam deja în faţă articolul: ,,Omul din oglinda sufletului meu”; cartea de poezii :,,Ancoră la ţărmul iubirii”; şi manuscrisul volumului de eseuri: ,,Căutător în propria viaţă”.  Îmi permit să spun că  eleva pe care am format-o şi încurajat-o, nu a uitat îndemnul meu, acela că: ,,În viaţă trebuie să lupţi, să nu te laşi învins!”, a reuşit!

   Recunosc că o dată cu treptele vieţii pe care le urcă fiecare fost elev de-al meu, păşesc şi eu. Şi îmi plac atât de mult paşii prin care urc... şi urc... şi urc... iar de această dată simt în colţul ochilor o lacrimă cristalină, fiindcă e ruptă de dincolo de micuţii ochi căprui ai Corneliei...

              Cuprins

              Date biografice

              Dedicaţie carte

              Prefaţă

·                         Movila Miresii, satul meu, rădăcina mea

            ÎN LUNTREA VIEŢII

·                         Drumul

·                         Acasă

·                         Mama

·                         Întâlnirile destinului

·                         Primul pas

·                         Numele

·                         Dacă...

·                         Prietenia

·                         Promisiunea

·                         Mulţumesc!

·                         De ce?

·                         Speranţa

·                         Nu-i târziu...

·                         Gelozia

·                         Eşecul

·                         Feţele nevăzute ale omului

·                         Minciuna

·                         Gustul amar al trădării

·                         Ziua de mâine

·                         Timpul

·                         Stropul de fericire

·                         Invidia

·                         Teama

·                         Intriga

·                         Viaţă şi moarte

         INIMĂ LEGĂNATĂ DE GÂNDURI

·                         Ce-ţi place?

·                         Dascălul

·                         Cadoul

·                         Email-ul

·                         Primăvara, anotimpul poeziei şi al iubirii

·                         Întrebări şi răspunsuri

·                         Florile

·                         Oglinzile

·                          Toamna, anotimpul existenţei tale

·                         Vise

·                         Aviatorul

·                         Primul pescuit

·                         Magia unui apus de soare

·                         Marea

·                         Tărâmul din noapte

·                         Sărutul

·                          

           SUFLET CU BRAŢELE ÎNTINSE

·                         Scrisoare către Dumnezeu

·                         Amintirea

·                         Icoana

·                         Iubirea

·                         Femeia

·                         Dorul

·                         Singurătatea

·                         Îmbrăţişarea

·                         Privirea

·                         Zâmbetul

·                         Hoţii amintirilor

·                         Dezamăgirea

·                         Durerea despărţirii

·                         Lacrima

·                         Iertare

·                         Picătura de preaplin

·                         De ziua ta

·                         Rugăciunea

      Post-faţă:

·                         Marian Covache

·                         Armanda Filipine

·                         Georgeta Istrate

·                         Vasilica Neacşu

·                         Caliopia Constantin